#LIDFLASH | Dan NICU | expert LID Moldova
Pe 18 noiembrie, președintele rus Vladimir Putin a participat la ședința colegiului extins al Ministerului de Externe de la Moscova, ținând un discurs în fața personalului diplomatic și celorlalți membri ai audienței. Liderul de la Kremlin a făcut câteva remarci extrem de relevante din punctul de vedere al decodării, înțelegerii comportamentului strategic al Federației Ruse în regiunea Europei de Est, atât în zona Mării Negre, cât și în cea a Mării Baltice. În cele ce urmează, vom prezenta aceste afirmații urmate de o scurtă analiză.
După ce a trecut în revistă evoluțiile din conflictul din estul Ucrainei și a acuzat statele occidentale că susțin Ucraina cu armament letal și o fac mai agresivă, Putin s-a năpustit asupra Alianței Nord-Atlantice, acuzată, tradițional deja, că nu a ținut cont de interesele Rusiei atunci când s-a extins în Europa Centrală și de Est. A amintit și de scutul anti-rachetă din România și Polonia, pretinzând că acesta ar putea fi folosit pentru a ataca Rusia. Însă a mai spus ceva: “Avertizările noastre din ultimul timp se fac simțite și produc un anumit efect, o anumită tensiune a apărut deja acolo (în Occident, n.m.). În această ordine de idei, observ două aspecte. În primul rând, avem nevoie ca această stare a lor să se mențină cât mai mult, ca să nu le treacă prin cap să ne organizeze, la granița vestică, vreun conflict, iar noi nu avem nevoie de conflicte. Și în al doilea rând trebuie să punem problema ca să obținem pentru Rusia niște garanții serioase de securitate în această direcție. Pentru că Rusia nu poate să stea și să se gândească permanent ce se poate întâmpla acolo mâine.” [1]
În legătură cu pretinsele ”garanții” pe care le solicită Rusia, am putut înțelege conținutul acestora zilele trecute, de la secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, conținutul acestora, atunci când el a declarat că Rusia nu poate avea o sferă de influență (oficializată) sau drept de veto asupra deciziilor altor state, iar chestiunea aderării Ucrainei la NATO privește doar Ucraina și țările membre ale NATO [2] . Astfel, este lesne de înțeles că garanțiile pe care le dorește Putin de la Occident sunt legate, în primul rând, de angajamentul NATO de a nu primi în componența sa Ucraina și celelalte state ex-sovietice, și în al doilea rând, cel puțin de un aranjament prin care Occidentul și Rusia să-și stabilească limite reciproce de exercitare a influenței în spațiul ex-sovietic – dacă nu chiar de mai vechea preocupare rusă privind determinarea Vestului să-i recunoască dreptul de a-și subordona politic, economic și militar fostele republici sovietice cu excepția celor baltice. Trebuie spus că atât Putin cât și Serghei Lavrov au vorbit deschis în ultimele zile despre aceste garanții de securitate și ce ar urma să conțină – în primul rând, renunțarea la extinderea NATO către est, iar conducătorul MAE rus a afirmat, în particular, că va propune liderilor occidentali un ”pact de securitate”[3] . E de așteptat că acesta va include angajamentele atât de așteptate de Rusia de la NATO. Nu ne vom adânci prea mult în această direcție.
În schimb, prima doleanță exprimată de Vladimir Putin în discursul său în fața diplomaților ruși ne interesează mai îndeaproape, pentru că ea explică plenar comportamentul Rusiei în anul 2021 și în continuare. Kremlinul are nevoie ca Occidentul să se afle într-o stare de tensiune privind relația sa cu Rusia, spus cu alte cuvinte: are nevoie ca vesticii să se teamă că Rusia poate recurge la violență armată sau alte acțiuni cu potențial distructiv și vulnerabilizant. De ce are nevoie Rusia ca o asemenea stare să se mențină cât mai îndelung? Pentru că astfel, după un timp, va interveni o uzură psihică a liderilor occidentali, aceștia vor obosi să trebuiască să se apere permanent de potențialele amenințări din partea Rusiei și atunci vor fi de acord să discute, în termenii Moscovei, chestiunile geopolitice esențiale din punctul doi menționat de Putin în discursul său – non-intervenția în Europa de Est ex-sovietică, în special în Ucraina, și recunoașterea primatului rus asupra acestor teritorii.
Dacă privim din perspectiva celor menționate anterior suprapunerea fără precedent de crize din anul 2021 în care Rusia a participat direct sau indirect, începând de la mobilizarea enormă, de sute de mii de soldați, de la frontiera ucraineană din primăvară, urmată de criza migranților de la frontierele Belarusului cu Polonia, Lituania și Letonia, ulterior de criza gazelor în Europa și tensionarea maximă a situației de la frontiera belaruso-poloneză, și finalizându-se cu o nouă iterație a amenințării cu invadarea Ucrainei, putem observa transpunerea în practică a ceea ce președintele Putin a trasat ca sarcini pentru Serghei Lavrov și ceilalți exponenți ai puterii ruse. Cea mai importantă sarcină pare a fi menținerea crizei în relațiile dintre Rusia și Occident pe termen nedefinit.
Și acum să ne amintim de modul în care Rusia a tratat Republica Moldova în octombrie, când a menținut până în ultimul moment incertitudinea privind posibilitatea unui nou contract de vânzare a gazului, și, mai ales, de comportamentul Gazprom în noiembrie, atunci când a amenințat cu sistarea imediată a exporturilor dacă nu i se plătește diferența de preț din octombrie. Stilul surprinzător de violent, chiar și pentru Moscova, de operațiune militară în care s-a comunicat în noiembrie, arată că există interesul de a intimida și, mai ales, de a imprima nesiguranță privind evoluțiile de viitor. În această lumină pot fi înțelese și ultimele declarații ale purtătorului de cuvânt al Gazprom făcute după achitarea datoriilor pentru gaz, în care acesta acuza ”probleme sistemice” în sfera energetică a Republicii Moldova, fiind posibilă o nouă criză de plată cu întârziere. [4] Astfel, dacă ne gândim la aceste declarații și atitudini în contextul celor afirmate recent de șeful statului rus și coroborăm aceste fapte cu statutul gazului natural de armă non-militară a Rusiei, înțelegem tabloul general, ”the big picture”, și faptul că, de această dată, și Republica Moldova e o piesă în puzzle-ul rus de extindere a insecurității și incertitudinii în Europa Centrală și de Est ca să amenințe Occidentul colectiv – SUA, UE și NATO, și să-i determine să i se ofere ce vrea.
Astfel, ne-am putea aștepta în viitorul apropiat la alte tentative de destabilizare a Republicii Moldova și a altor state din regiunea noastră din partea Rusiei. În cazul nostru, trebuie luat în calcul și factorul transnistrean, care face obiectul unei discuții aparte. Momentan, ceea ce trebuie să reținem este că vom continua să fim provocați într-un mod sau altul. Iar în fața unei Rusii tot mai agresive, autoritățile de la Chișinău trebuie să ia măsuri rapide. Printre acestea ar trebui să se numere repunerea în vigoare a legii privind interzicerea difuzării propagandei ruse în Republica Moldova, abrogată de fosta majoritate parlamentară PSRM-Șor în decembrie 2020. Ar fi doar un început, însă acesta trebuie realizat. Evident, legea ar putea fi îmbunătățită iar aria ei de acțiune ar putea fi (și ar trebui) extinsă.
Un lucru ceva mai pozitiv care poate fi menționat în contextul acestor evoluții este că, dacă interpretarea strategiei Rusiei în funcție de spusele lui Putin în fața diplomaților ruși este corectă, atunci nu ar trebui să aibă loc o escaladare a situației din care să nu mai existe nicio posibilitate de revenire. Rusia își dorește să epuizeze Occidentul și să-l facă să îi intre în voie, nu să-l distrugă. De aceea, de exemplu, va mobiliza periodic sute de mii de soldați la frontiera cu Ucraina fără, însă, a o invada. Nici Ucraina nu va începe, cel mai probabil, operațiunea de lichidare a așa-ziselor ”republici populare” din Donbas prea curând. Armele vor zăngăni, însă nu vor intra în acțiune. Însă trebuie să fim cât mai pregătiți pentru orice scenariu.
[1] Discursul lui Vladimir Putin la ședința extinsă a colegiului MAE al Rusiei, min. 13.20 – 14.22. https://www.youtube.com/watch?v=SwFz7um12t0&ab_channel=RT%D0%BD%D0%B0%D1%80%D1%83%D1%81%D1%81%D0%BA%D0%BE%D0%BC
