Izbucnirea violentă a protestelor în primele zile din ianuarie a avut ca pretext creșterea de peste două ori a prețurilor la gazul petrolier lichefiat folosit de automobiliștii din Kazahstan, însă e vorba doar despre un pretext – de aceea nu aș supralicita subiectul gazelor și al potențialului ”revoluționar” al acestora. Adevăratele motive ale revoltei sunt legate de incapacitatea regimului din Kazahstan, același de peste 30 de ani, de a răspunde necesităților populației. Vorbesc în termeni paternaliști, aceia în care regimul oferă bunuri populației, nu pentru că aș fi adept al acestui model, ci pentru că realitatea obiectivă din Kazahstan chiar asta e: Nursultan Nazarbaev, conducătorul statului peste 30 de ani, și clanul său au creat un regim politic dictatorial în care populației i s-a luat calitatea de sursă a suveranității de stat în schimbul unei minime asigurări cu bunuri materiale și a pretinsei stabilități. Acest contract social nu a fost dorit de poporul kazah, dovadă represiunile monstruoase împotriva opoziției în anii 90 și 2000, până la distrugerea completă a acesteia, pe care nu o detaliez aici. Însă acest contract social a fost tolerat de poporul kazah până la un punct: acela în care a devenit clar că acea parte a elitei care exercită puterea politică își atribuie o felie prea mare din prăjitură. Lucrurile erau observate, înțelese și cunoscute nu de un an și nu de doi, însă decizia autorităților de a majora de peste două ori prețul la gazul petrolier lichefiat a constituit scânteia care a căzut peste butoiul cu pulbere. Un butoi care se tot mărea și umplea, întrucât în ultimii ani sărăcirea populației s-a accelerat. Majoritatea salariilor nu ajung, în prezent, nici măcar la 250 de euro. 

Cei care observă situația din Kazahstan și provin din societăți europene trebuie să ia în calcul anumite particularități ale societății din această țară. Aceasta din urmă cunoaște câteva clivaje (diviziuni social-culturale și social-politice) importante. Cei mai mulți analiști vorbesc doar despre caracterul multietnic al Kazahstanului, o țară care, în 1989, avea o structură etnică în care kazahii constituiau doar 36% din populație, în timp ce rușii ajungeau la 42%, existând zeci și sute de mii de reprezentanți ai altor etnii – ucraineni, germani deportați (inclusiv din România), evrei, ceceni deportați, români basarabeni deportați și alții. Între timp, situația s-a schimbat, kazahii alcătuind acum cam 70% iar rușii aproximativ 20%. Însă clivajul etnic e în continuare important. Rușii locuiesc preponderent în orașele mari și în nordul țării, de-a lungul frontierei cu Rusia. În anumite regiuni ei constituie în continuare majoritatea etnică. Spuneam anterior că analiștii vorbesc, în principal, despre structura etnică a țării, însă un clivaj cel puțin la fel de important, dacă nu chiar mai important, e cel tribal. Kazahii sunt organizați în trei mari uniuni de triburi, care se numesc juzuri (singular – juz) – Juzul Mare (senior), juzul Mijlociu și Juzul Mic (junior). Juzul Mare e localizat în sudul Kazahstanului, aproape în exclusivitate populat de etnici kazahi, e cel mai conservator și ”naționalist” dintre juzuri. Din rândurile sale provine clanul Nazarbaev, care s-a aflat/se află la putere. Juzul Mijlociu ocupă centrul și nordul țării, și e cumva mai diluat cu reprezentanți ai altor etnii, mai pro-rus și mai ”progresist”, dacă putem spune așa. În vestul țării, la Marea Caspică, se află Juzul Mic, care din punct de vedere etnocultural și al mobilizării etnonaționale e într-o zonă de tranziție de la juzul mare la juzul mijlociu. Problema societății kazahe e că elitele locale ale juzurilor mijlociu și mic nu se simt suficient de bine reprezentate în conducerea de vârf a țării, în special în structurile de forță. Nu întâmplător, revolta a pornit din regiunea Mangîstau, orașul Janaozen, al doilea din regiune după capitala Aktau, fieful juzului mic. 

Astfel, pe lângă sărăcia populației, impunitatea puterii, oboseala de clanul Nazarbaev, la cauzele generatoare ale revoltei se mai adaugă și aspirațiile elitelor locale ale juzurilor mijlociu și mic de a dobândi acces la puterea politică centrală (și, deci, la bani).

Evident că trebuia să ajungem la factorul Rusia. Aici merită observat un aspect pe care eu unul nu l-am mai văzut menționat la niciunul dintre analiștii pe care i-am citit în ultimele zile. Rusia conduce o alianță militară în spațiul ex-sovietic, numită Organizația Tratatului Securității Colective (OTSC). Din OTSC fac parte următoarele țări: Federația Rusă, Belarus, Armenia, Kîrgîzstan, Tadjikistan și Kazahstan. Federația Rusă dispune de o prezență militară permanentă (trupe, obiective militare proprii) în 4 din cele 5 țări-colege de alianță. Singura țară din cele menționate în care Rusia nu avea o prezență militară proprie era Kazahstanul. Până pe 6 ianuarie 2022. Acum Rusia are trupe și/sau baze/obiective militare în toate țările din OTSC. Inclusiv în ceea ce numea până nu demult ”мягкое подбрюшье” (abdomenul moale geopolitic), adică teritoriul Kazahstanului, cu care are peste 7000 de kilometri de frontieră și care e vulnerabil atât la influențele din Afganistan, cât și la cele din Turcia și China, dar și arena unor puternice interese economice și politice occidentale.

Președintele Kazahstanului Kasîm-Jomart Tokaev l-a destituit din funcția de președinte al Consiliului de Securitate (conducător de facto al țării) pe Nursultan Nazarbaev, asumându-și acastă poziție și dând, practic, o lovitură de stat, întrucât respectiva funcție îi aparținea lui Nazarbaev pe viață, din postura sa constituționalizată de ”Elbasî” – Lider Suprem al națiunii. Ulterior, el a solicitat ajutor militar de la OTSC – de facto, de la Federația Rusă. Evident, cererea i-a fost satisfăcută. De ce nu sunt în stare forțele de securitate kazahe să se descurce singure cu civilii revoltați, de ce a fost nevoie de 3700 de militari OTSC, dintre care 3000 ai Rusiei? Vezi punctul 2 cu clivajele tribale, etnice și interesele elitelor locale, coroborat cu slăbiciunea instituțiilor militarizate ca urmare a deficiențelor din dotări, antrenament, structuri de comandă. În plus, majoritatea membrilor de nivel superior și mediu al lanțului de comandă din toate instituțiile militarizate kazahe sunt oamenii clanului Nazarbaev, iar Tokaev, destituindu-l, nu era deloc sigur de loialitatea acestora. Președintele kazah a primit asigurări din partea conducătorilor armatei, internelor și serviciilor de informații al căror șef și adjunctul acestuia, nepotul lui Nazarbaev, ar fost demis, că îi pot garanta doar securitatea capitalei Nur-Sultan (fost Astana). În aceste circumstanțe, Tokaev nu a avut de ales. Almatî, cel mai mare oraș al țării, a fost pierdut complet de autoritățile kazahe în favoarea grupurilor de insurgenți pe parcursul zilei de 5 ianuarie, și abia în seara zilei următoare se pare că a început să reintre din nou sub controlul militarilor kazahi. În același timp, circulă informația că Nursultan Nazarbaev și familia lui extinsă nu s-ar mai afla pe teritoriul Kazahstanului. Spre rușinea sa, ”Liderul Național” nu și-a prezentat demisia pe cont propriu, în fața poporului, dispărând cu totul după 1 ianuarie. Soarta sa nu este, în acest moment, cunoscută cu certitudine însă se vehiculează că se va retrage fie în Rusia, fie în Belarus. După mai multe zile de tăcere, purtătorul său de cuvânt a declarant că Nazarbaev se află în capital și face apel la unirea tuturor cetățenilor în jurul președintelui Tokaev. Circumstanțele înlăturării lui Nazarbaev de la putere alimentează supozițiile că escaladarea violentă a protestelor este organizată de Tokaev și oamenii lui pentru a se folosi de situație ca să scape de fostul președinte și, până ieri, lider suprem al țării din postura de șef al Consiliului de Securitate. De asemenea, măsurile ulterioare de demitere a mai multor înalți demnitari din structurile militarizate cu loialitate cunoscută față de clanul Nazarbaev pare să confirme că au loc epurări în vederea consolidării puterii personale a lui Kasîm-Jomart Tokaev.Forțele OTSC intrate în Kazahstan au două misiuni: 1. De a păzi anumite obiective strategice militare și civile; 2. De a acorda asistența necesară trupelor kazahe, dar nu în confruntarea lor directă cu insurgenții. Atât comunicatele oficiale ale OTSC, cât și cele ale MAE rus au pus accentul pe caracterul temporar al acestei misiuni militare în Kazahstan. Însă ce înseamnă, în accepțiunea rusă, ”temporar”, e o întrebare deschisă. În anturajul președintelui Tokaev s-a invocate termenul de o săptămână pentru misiunea de pacificare OTSC, însă pare foarte greu de crezut că trupele vor fi retrase pe 16-17 ianuarie.

Aparent, există două scenarii posibile: 

1. Forțele OTSC (Rusia, Belarus, Armenia, Tadjikistan) reușesc să ajute forțele kazahe să restaureze pe deplin ordinea în câteva zile, cu victime și distrugeri, dar totuși cu un happy end pentru Kasîm-Jomart Tokaev, care va deveni noul lider suprem incontestabil al Kazahstanului, dar dependent de Rusia.
2. Situația degenerează până la un scenariu sirian, de război civil în care Rusia ”este nevoită” să trimită mult mai multe trupe, caz în care s-au vehiculat câteva scenarii de tranșare a situației. Unul dintre acestea presupune scindarea țării într-un stat nordic, cu capitala la Astana, pro-rus și cu prezență militară rusă permanentă (și cu o populație etnic rusă de 40%, kazahii fiind cam 45-50%), adică protectorat rusesc, unul sudic, cu capitala la Almatî (Alma-Ata), cu reprezentarea etniei kazahe de peste 80%, ultranaționalist și care din punct de vedere geopolitic ar urma să fie un condominiu turco-chinez, pe cât posibil, sau un obiect al concurenței turco-chineze, și regiunile de vest, Mangîstau și Atîrau, cele mai bogate în hidrocarburi, care din punct de vedere etnic gravitează spre nucleul kazah (spre sud), însă nu vor fi lăsate să i se alăture din cauza importanței lor economice. Rusia le-ar putea împărți, de facto, cu China și Turcia, în schimbul non-intervenției în zona rusă. Acest scenariu se vehicula în surse din mass-media electronică apropiate de Kremlin, iar recentele luări de poziție ale anumitor deputați din Duma Rusiei care cereau chiar desfășurarea unui referendum și încorporarea Kazahstanului în Federația Rusă e, cumva, o confirmare a existenței anumitor dorințe în acest sens în Rusia. 

Momentan, mult mai multe șanse are scenariul A. De fapt, stabilizarea generală a situației din întreaga țară pare să încline hotărâtor balanța spre acest scenariu. Cu toate acestea, autoritățile au comunicat că în Almatî și împrejurimi se păstrează focare de activitate insurgentă (desemnată oficial ca teroristă) care trebuie lichidate. De altfel, președintele Tokaev a apărut ca un șef de stat foarte hotărât să lovească în insurgenți, el dând ordin structurilor de forță să tragă în ”teroriști” fără avertizare. 

Accentuez că de astăzi toate statele membre OTSC au trupe ruse pe teritoriul lor, astfel ”abdomenul moale” geopolitic al Rusiei începe să se întărească. Da, 3000 de militari ruși înseamnă foarte puțin pentru un teritoriu de 2,7 milioane de kilometri pătrați, dar e un început. 

Ce se întâmplă la discuțiile ruso-occidentale privind ultimatumurile rusești adresate NATO, care urmează peste câteva zile, având în vedere situația din Kazahstan?

Contrar opiniei unor analiști, eu cred că Moscova nu este în măsură să renunțe la poziția dură adoptată privind dosarul în discuție (pe care ea însăși l-a creat). Rusia trebuie să-și salveze fața, nu poate arăta slăbiciune, și din această cauză, după 10 ianuarie, cu un Kazahstan cât de cât pacificat, delegația rusă de la negocieri se va comporta ca și când revolta nu ar fi avut loc și totul ar fi în ordine. Din perspectiva lor, totul va fi în ordine.