LIDFLASH | Dan NICU | expert LID Moldova [12.04.2022]
Informațiile și concluziile expuse în acest material aparțin în exclusivitate autorului, opinie personală.
Din punct de vedere ideologic, argumentele pe care conducerea politico-militară de la Moscova le înaintează pentru a justifica invazia Ucrainei, care durează din 24 februarie, sunt aparent lipsite de orice sens – la putere în Ucraina nu se află naziști, iar partidele de extremă dreaptă se bucură de susținerea a sub 2% din populație, un indicator mult mai mic decât în anumite țări din Uniunea Europeană considerate democrații consolidate.
Însă prezentarea invadării Ucrainei ca o luptă a Rusiei împotriva nazismului are, în primul rând, utilitate internă, se înscrie în șirul de acțiuni întreprinse de regimul de la Kremlin pentru a-și asigura ceea ce îi lipsește ca să se permanentizeze și pentru următoarele decenii, asigurându-i lui Vladimir Putin conducerea până la moarte: o bază ideologică puternică. Federația Rusă nu-și poate permite, în primul rând din punct de vedere economic, să revină la vechea ideologie a comunismului ca orânduire politică și socialismului ca sistem economic, cu economia sa de comandă. Nu întâmplător, la câteva zile după începerea războiului, Vladimir Putin a declarat că șansa rezistenței economiei ruse în fața valului de sancțiuni internaționale fără precedent constă în asigurarea unei libertăți economice maxim posibile în Rusia. Cu toate rezervele privind declarațiile sale, aceasta spune ceva: că modelul economiei de piață nu va fi abandonat într-un viitor previzibil. Prin urmare, comunismul cade din lista opțiunilor posibile. Rămâne naționalismul rus, construit în primul rând sub forma naționalismului de stat, nu etnic, pentru a evita fricțiunile interne între etniile conlocuitoare din Rusia. Însă această formă de naționalism are nevoie și ea de mituri fondatoare.
În absența unui mit fondator pozitiv suficient de legitim – de exemplu acela al prosperității societății ruse după 2000, grav afectat de stagnarea de după 2014 și iminenta prăbușire a economiei ruse în 2022 și ulterior – conducerea de la Kremlin se vede nevoită să-l fortifice la maxim pe cel al cetății asediate – Rusia este înconjurată de dușmanii din NATO care i-ar fi ”nazificat” pe ucraineni și îi folosesc pe post de cap de pod pentru a ataca Rusia. Iar intervenția în Ucraina, soldată cu anularea statalității ucrainene contemporane și înființarea uneia subordonate Rusiei sau chiar incluse în componența ei s-ar plasa în continuarea marii victorii din 9 mai 1945 în ”marele război pentru apărarea Patriei”. Astfel, pregătirea psihologică intensă a populației ruse, îndeosebi după 2014, prin intermediul reactualizării, militarizării și ”rusificării” unei victorii a URSS și a aliaților occidentali împotriva Germaniei naziste, își atinge apogeul. Regimul lui Putin vrea să producă, prin spălare pe creier, un cetățean rus obedient autorităților care îl conduc spre ”victorie” împotriva ”naziștilor” la fel cum îi erau obedienți cetățenii sovietici lui Iosif Stalin. Scopul final: ”cumpărarea” a încă până la două decenii de viață pentru regimul politic actual, transformat, gradual, într-o dictatură militaristă agresivă.
Regimul de la Kremlin se vede forțat, astfel, să atingă un nivel minim al prezenței militare permanente pe teritoriul Ucrainei care să poată fi prezentat propriilor cetățeni ca o victorie. Acest nivel minim ar cuprinde regiunile Donețk și Lugansk în întregime, plus cea mai mare parte a regiunii Zaporojie și întreaga regiune Herson. În această situație, Rusia ar obține deja celebrul coridor terestru din Donbas în Crimeea și ar îndeplini mai multe obiective strategice pentru conducerea de la Moscova, printre care: transformarea Mării Azov în mare internă a Rusiei și asigurarea fluxului neîntrerupt al apei din Nipru spre Crimeea. Teritoriul ucrainean ocupat ar putea fi adunat laolaltă (cu excepția Crimeii) și reunit într-o formațiune pseudostatală de tip ”Novorosia mică” (adică fără regiunile Nikolaev și Odesa), urmând a fi organizat un simulacru de referendum, eventual în vară sau la începutul toamnei, prin care să se proclame intrarea sa în componența Federației Ruse pe modelul Crimeii.
Pentru realizarea acestui scenariu, tot ce îi mai lipsește Moscovei în prezent este ocuparea părții rămase sub control ucrainean din regiunea Donețk, un obiectiv pe care va încerca să-l atingă în următoarele săptămâni. Va fi o misiune grea pentru Kremlin, având în vedere prezența în regiunea Donețk a celei mai puternice grupări din armata ucraineană. Însă dacă armata rusă o va executa cu succes, atunci aceasta ar putea marca sfârșitul acestui război. Ulterior, Rusia ar mai putea ataca Ucraina, însă nu foarte curând – mai degrabă nu în acest an, pentru că are nevoie să-și suplinească pierderile și să rezolve problema economiei lovite de sancțiuni, iar asta se va putea face doar în condiții de (relativă) pace.
Coroborat cu mitul fondator al ”victoriei împotriva naziștilor” despre care am vorbit anterior, doar acest minim rezultat militar va putea fi utilizat de propaganda rusă pentru a-l ambala într-un produs cât de cât credibil de comunicare strategică de natură să-i asigure puterea lui Putin și acoliților săi pentru următoarele aproape două decenii – cel puțin până în 2036, adică la finalul celor două mandate prezidențiale de câte șase ani care încep în 2024, rezultate din modificarea constituției în 2020. Regimul de la Kremlin este o ”dictatură electorală”, adică are și va avea nevoie în continuare de un nivel minim de susținere reală în societate pentru a-și putea ”adăuga” procentele necesare, după fiecare scrutin, în vederea perpetuării sale la putere. În această logică, rolul comunicării strategice, al plasării de ”victorii” pe tavă în fața cetățenilor este decisiv. Iată de ce putem afirma că pentru Rusia de astăzi victoriile pe câmpul de luptă sunt subordonate strategic ”victoriilor” pe terenul propagandei.
Sursa foto: https://www.opiniojuris.it/
