Posts

kievul-capituleaza

Kievul capitulează în fața Moscovei

#LIDFLASH | Dan Nicu | În timp ce suntem cu toții absorbiți de informațiile privind coronavirusul, putem să nu observăm ce se întâmplă în vecinătatea noastră.
De exemplu, putem să nu observăm faptul că Ucraina pășește pe calea pe care a mers și Republica Moldova în reglementarea transnistreană și recunoaște de facto entitățile ”republica populară Lugansk” și ”republica populară Donețk” drept părți în negocieri, le recunoaște calitatea de subiecți de drept și acceptă așa-ziși ”reprezentanți plenipotențiari” ai celor două așa-zise ”republici” într-un ”Consiliu Consultativ pe subiecte politice”, în cadrul căruia ar trebui să se negocieze rezolvarea politică a conflictului din Donbas. Un acord în acest sens a fost semnat astăzi, la Minsk, oraș ales încă din 2014 pentru negocieri pe marginea Donbasului.
Ce e cu adevărat interesant e că acordul pe care stă semnătura reprezentantului ucrainean la negocieri, fostul președinte Leonid Kuchma, ridică statutul Rusiei în negocierile dintre Ucraina și regiunile separatiste din est. Astfel, din așa-zisul consiliu ar urma să facă parte 10 reprezentanți ai Kievului, 10 ai regiunilor separatiste (cu drept de vot decizional) și câte minim 1 reprezentant al: OSCE, Federației Ruse, Germaniei și Franței (cu drept de vot consultativ).

Cu toate că reprezentantul Rusiei e doar o persoană din 24, ce e periculos aici e statutul acesteia: la același nivel cu Franța, Germania și OSCE, beneficiind de aceleași privilegii și puteri, și fiind implicat/ă, ca reprezentant plenipotențiar al guvernului rus, în procesul de mediere între ”părțile aflate în conflict”. Astfel, Rusia devine, de facto, mediator în conflict – acesta va fi unicul ei statut recunoscut internațional. Deci nu parte, ci mediator.
Acordul semnat astăzi, 13 martie, prevede ca la următoarea ședință a Grupului de Contact în format trilateral (Ucraina, Rusia, OSCE), pe 25 martie, să se semneze decizia privind înființarea acestui Consiliu Consultativ.

Principala lui sarcină este ”să asigure dialogul, consultările și elaborarea de propuneri pe marginea proiectelor de decizii politice și juridice privind reglementarea conflictului în conformitate cu complexul de măsuri, inclusiv privind desfășurarea alegerilor în anumite raioane ale regiunilor Lugansk și Donețk”.

Ședințele ar trebui să aibă loc nu mai rar decât o dată la două săptămâni, în ziua de dinaintea reuniunii Grupului de Contact în format trilateral. Ședințele sunt prezidate de reprezentantul OSCE, care are drept adjuncți un reprezentant din partea Ucrainei și unul din partea regiunilor separatiste. Deciziile se adoptă cu 75% din voturi, doar de către membrii cu drept de vot decizional. Deciziile poartă caracter de recomandare.

Așadar, observăm câteva aspecte importante care ne provoacă nouă, cetățenilor Republicii Moldova, asocieri nu tocmai plăcute:

– în acest ”consiliu”, separatiștii se constituie în parte oficială la negocieri, având loc negocieri directe între ei și Kiev;

– separatiștii dețin ”pachetul de blocaj” în componența consiliului, deoarece pe lângă cei 10 reprezentanți proprii, mai există reprezentantul Rusiei, adică șeful lor informal, și cel al OSCE, ”președintele ședinței”, trimisul unei organizații cunoscute prin concesiile făcute de-a lungul anilor Moscovei. Adică 12 oameni din 24, în condițiile în care deciziile se iau cu 15 din 20. În anumite situații, însă, de exemplu în cazul unor escaladări ale violențelor pe linia frontului, nu se știe cât de ”consultativ” ar putea fi votul celor 4 ”mediatori”, având în vedere și comportamentul Germaniei de ”business as usual” cu Rusia, și mai ales al Franței lui Macron, care vrea introducerea plenară a Rusiei în arhitectura de securitate a Europei. În 2003, în memorandumul privind reglementarea transnistreană, am avut o situație similară: din 26 de membri ai camerei superioare, decizionale, a parlamentului reunit – Senatului Republicii Federative Moldova, 13 urmau să reprezinte Transnistria și Găgăuzia (9+4), iar restul – să fie aleși de pe întregul teritoriu al Republicii Moldova (deci inclusiv Transnistria și Găgăuzia). Chișinăul ar fi ajuns subordonat pe deplin deciziilor luate la Tiraspol, adică la Moscova. Observăm că în construcția ”consiliului” din 2020, separatiștilor din estul Ucrainei nu li s-a oferit pachetul de control, doar cel de blocaj, dar pentru început ajunge și atâta. Și nouă ne e de ajuns ce vedem ca să ne dăm seama că și în 2003, și în 2020, avem același stil, aceeași semnătură, în aceste scheme, și acest stil îi aparține lui Dmitri Kozak, numit recent coordonator din partea Moscovei al întregii relații ruso-ucrainene.

– în sfârșit, Rusia obține statutul de garant și observator-mediator, adică nu mai poate fi făcută, juridic, parte în conflict. E ceea ce Moscova încearcă să obțină din 2014 încoace. E ceea ce Moscova deține în Republica Moldova. E ceea ce îi trebuie Kremlinului pentru a desăvârși opera de transformare a agresiunii ei manifestate în prezent prin lupte de joasă intensitate într-un conflict înghețat autentic, prin care să poată bloca eficient aderarea Ucrianei la NATO și la UE.

Dacă pe 25 martie Kievul va semna decizia de înființare a acestui ”consiliu consultativ”, Ucraina se va înscrie pe aceeași cale pe care a pășit Republica Moldova pe data de 21 iulie 1992. Generații întregi de politicieni ucraineni vor cere, ulterior, ieșirea țării din aceste înțelegeri sinucigașe cu Rusia, dar se vor lovi de un zid incasabil, zidul impotenței politice a unei guvernări care va ajunge mult mai penetrată de factorul rus de influență decât este în prezent.

Binomul germano-francez, dereglat de ambiţia lui Macron şi prudenţa lui Merkel

Binomul germano-francez, dereglat de ambiţia lui Macron şi prudenţa lui Merkel

#LIDFLASH | Liviu Mihail Iancu| Binomul germano-francez, care domina copios Uniunea Europeană, pare a nu mai funcţiona pentru prima oară în ultimele două decenii. Recent, tensiunea dintre cele două mari puteri a izbucnit şi în public, Angela Merkel acuzându-l pe Emmanuel Macron cu ocazia dineului de celebrare a 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului că, prin „politicile sale disruptive”, o obligă pe ea „să strângă şi să lipească cioburile” sparte de el, înainte ca orice discuţii pragmatice să poată continua. Preşedintele francez, înţelegând în principal aluzia la comentariul său că NATO se află în „moarte cerebrală”, s-a apărat spunând că trebuie să semnaleze problemele cu care se confruntă alianţa, înainte de Summit-ul de la Londra, când se vor celebra 70 de ani de parteneriat nord-atlantic.


Trebuie subliniat însă că diferendul franco-german nu este produs doar de comentariul lui Macron cu privire la NATO sau de opoziţia franceză faţă de începerea negocierilor de aderare la UE ale Macedoniei de Nord şi ale Albaniei, care au zdruncinat puternic interesele germane în Balcanii de Vest.

În realitate, ciocnirea este una cu baze structurale tot mai puternice, între o Franţă tot mai asertivă în mandatul solid al unui preşedinte ambiţios, şi o Germanie tot mai fidelă păstrării statu-quo-ului european, atât timp cât prudentul cancelar Merkel este în retragere, şefia creştin-democraţilor germani în era post-Merkel este încă disputată, iar coaliţia de guvernare cu social-democraţii de la Berlin este tot mai şubredă.

În fapt, discuţia se poate reduce la nemulţumirea lui Emmanuel Macron care, deşi a adoptat reforme foarte nepopulare, de limitare a modelului social francez şi de apropiere de modelul economic german, nu a obţinut din partea Berlinului concesiile pe care le dorea privind restructurarea pieţei unice şi a zonei euro. Macron şi interesele franceze pe care le reprezintă şi-au îndreptat atunci atenţia asupra zonei de apărare şi de politică externă, încercând, prin propuneri legate de o politică de apărare comună europeană, să modifice raporturile hegemonice din UE: practic, Macron doreşte ca armata franceză să fie cheia de boltă a construcţiei europene în locul economiei germane, cum era până în prezent.


Statele est-europene, fie ele membre ale UE, precum România, fie asociate, precum Republica Moldova, trebuie să ţină cont de această schimbare care, fără a fi ireversibilă, este totuşi serioasă. În ce direcţie va merge binomul germano-francez pe termen lung am putea vedea mai bine în următorii doi ani, în cadrul unei mari Conferinţe despre Viitorul Europei, pe care Berlinul şi Parisul au propus-o de comun acord în această săptămână celorlalte state membre.

Sursa imaginii: POOL/AFP

macedonia-de-nord-si-albania-si-ue

Franţa vrea un mecanism mai selectiv de extindere a UE şi ţine în aşteptare Macedonia de Nord şi Albania

#LIDFLASH | Liviu Mihail Iancu | Consiliul de miniştri al Uniunii Europene nu a găsit marţi consensul necesar privind deschiderea negocierilor de aderare cu Macedonia de Nord şi Albania, ca urmare a opoziţiei generale a Franţei şi a împotrivirii particulare a unui grup de state membre condus de Olanda faţă de Albania.
Începerea negocierilor este astfel blocată în ciuda progreselor semnificative făcute de cele două ţări din Balcanii de Vest şi al interesului geopolitic al UE de a da un semnal favorabil în regiune, care ar contribui la diminuarea influenţei crescânde a Rusiei, Chinei şi Turciei. Este de aşteptat ca nici Consiliul European de la sfârşitul acestei săptămâni, în care se reunesc şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre, să nu găsească soluţii la impasul înregistrat în negocierile miniştrilor de externe, dat fiind că preşedintele Consiliului, Donald Tusk va reitera acelaşi document propus marţi şefilor diplomaţiilor europene de către preşedinţia finlandeză a Consiliului.

Dacă atitudinea reticentă a Olandei este generată – cel puţin declarativ – de temerile privind corupţia şi crima organizată din Albania, ceea ce ar da undă verde negocierilor cu Macedonia de Nord, opoziţia Franţei este una generală şi are ca ţintă însuşi mecanismul de extindere al UE, aspect care vizează astfel şi statele din Vecinătatea Estică, inclusiv Republica Moldova.
Franţa nu doreşte începerea negocierilor până când mecanismul de extindere nu este reformat din temelii după învestirea noii Comisii Europene. Potrivit unor surse din diplomaţia franceză, Parisul doreşte ca în negocierile de aderare componenta tehnică să scadă în detrimentul celei politice, iar capitolele de negociere să poată fi redeschise în orice moment, dacă este cazul. Mai puţin concret, Franţa doreşte şi o reconsiderare a instrumentelor prin care UE să susţină ajungerea la convergenţă a statelor nou aderate cu mai vechile state membre ale Uniunii.

Practic, pentru statele aspirante la aderarea la UE, atât din Balcani, cât şi din Europa de Est, procesul de candidatură şi de negociere va deveni unul mult mai dificil dacă reforma mecanismului de extindere va urma liniile directoare propuse de Franţa. Procesul de integrare va putea fi blocat doar prin invocarea unor motive politice de către statele membre ale UE, dincolo de progresele tehnice înregistrate de statele candidate, şi va deveni reversibil, dată fiind posibilitatea redeschiderii dosarelor de negociere deja închise. Voinţa politică a marilor puteri din UE, precum Germania şi Franţa, în general defavorabilă extinderii UE în prezent, va deveni astfel mult mai pregnantă în procesul de integrare europeană, în detrimentul abordării preponderent tehnice de până acum.