Sven Gerst-You Cannot Fight Digital Technology with Rubber Bullets_orizontal

EN | You Cannot Fight Digital Technology with Rubber Bullets: The Surprising Rise of the Pro-Democracy Movement in Belarus

[ANALYSIS Bulletin No. 6] Sven Gerst | In the early phases of the Internet, tech optimists predicted that the widespread availability of new communication platforms will eventually lead to a new wave of democratization and civic empowerment. However, recent developments have not only challenged this storyline; but shown reverse effects. Authoritarian regimes—most notably China and Russia—have used digital technology to extend their social and political reach and bolster surveillance, the persecution of citizens, and the spread of propaganda and disinformation.

And it could even be argued that it was precisely those digital technologies that allowed such regimes to turn declining democracies into the full-fleshed autocracies that they are now.[1] However, these observations should also not tempt us to turn into tech pessimists. Because there is Belarus—where decentralized messaging apps gave rise to a democratic revolution in the most unlikely of all places.

Of course, by now so-called Twitter Revolutions are nothing new. We have seen them all around the world—from Moldova to Taiwan to the Middle East. But there are some particularities that make Belarus a curious case study. Because one of the best explanations for this sudden (and certainly unexpected) formation of a large-scale pro-democracy movement can be found in the analysis of the intersection between political organization and technology.

Traditional Forms of Resistance under Authoritarianism

Unlike in liberal democracies, opposition and dissident movements in authoritarian political contexts traditionally organize themselves under the banner of a leader figure. In order words, strongman leaders usually get challenged by other strong, charismatic leaders. This has various reasons. Most notably the fact that dictatorships tend to not only to consolidate power in favor of a specific position but also create a so-called Cult of Personality.[2]

In such highly personalized political environments, opposition movements are coordinated via hierarchical structures—where the leader figure is operating as the focal point of uniting collective political efforts. While such centralized structures allow for streamlined communication as well as effective and efficient coordination, they also suffer from their inherent reliance on individual leaders.

Therefore, it is unsurprising that authoritarian regimes have often countered such movements by attacking their central coordination points through preemptive repression and/or isolation of their leaders. In fact, such dynamics have dominated the political landscape in Belarus ever since its independence in 1994. Whenever potential challengers to Lukashenko were about to rise and gain traction, the regime channeled its efforts to remove those public leaders and most often forced them into exile.

The Emergence of Networked Protests

While hierarchical movements remain the dominant form of political coordination in authoritarian societies, the advent of digital communication technology—such as social media platforms or direct messaging apps—gave rise to new forms of social coordination: Networked Protest.[3]

For example, the Euromaidan protests in Ukraine that sparked in 2013 were able to induce political change without traditional elements of centralized leadership. Instead, the movement heavily relied on the decentralized efforts of a widespread network of political, civic, and cultural groups loosely connected via digital communication platforms.[4]

While such non-hierarchical forms of social coordination often suffer from mixed messaging and a lack of formal representation, the Euromaidan movement was able to achieve what traditional hierarchical structures were unable to accomplish. However, such success stories should not get us too hopeful. Similar protests in Turkey (i.e. Gezi Park Protests) and the Middle East (i.e. Arab Spring) were unable to deliver lasting change despite their ability to mass mobilize via Twitter and Facebook.

You cannot fight_media.npr_.org_.jpg

The Powers & Weaknesses of Networked Protests

Obviously, there is much more to say about networked protests.[5] However, this short glimpse into the very nature of political action should have revealed that organizational structures play a crucial role in a movement’s ability to realize its goals. While hierarchical opposition movements have been able to pose serious threats to strongman leaderships, authoritarian regimes have adapted to those challenges and developed expertise, strategies, and capacities to counter such dissident movements effectively.

Networked Protests that are organized via multiple nods of coordination and connected via digital communication technology do not suffer from such vulnerabilities. Due to their decentralized structures, they tend to be much more robust and less prone to be toppled by outside attacks. However, connective movements face other important challenges. While Networked Protests are a very powerful tool of mass mobilization due to the speed and reach of their digital infrastructure, it is this very disruptive potential that often conceal and distract from a lack of internal capacities.

Connective movements tend to overestimate their own capacities and are governed by constant ad hoc adjustments undermining the long-term outlook and prospects. It seems that in the age of social media, the amount of people that one can bring to the streets is not necessarily an indicator of the strength of a campaign anymore. Moreover, Networked Protests lack shared deliberation and decision-making experience and therefore tend to struggle at the first serious roadblocks—such as settling for a common agenda or spokesperson.


The Belarusian Update to Networked Protests: The Hybrid Model

Now back to Belarus. Because what we have observed during the presidential race in Belarus in 2020 combines all these insights. When with Viktar Babaryka a new strong challenger emerged in the presidential bid this year, the Lukashenko regime countered this movement through the usual tactics—and detained Babaryka based on allegation of money laundering. However, the authorities (as well as political commentators) did not take into consideration that in meantime a powerful digital infrastructure has emerged in the country: Due to the infamous mishandling of the COVID-19 pandemic by the government[6]Belarusians have created crowdfunding platforms and Telegram groups that connected regime-critical forces already prior to the presidential race.

In the aftermath of the Babaryka arrest, these digital tools turned political. And the (more or less) accidental bid of Sviatlana Tsikhanouskaya, the wife of an also detained video blogger, was able to weaponize this digital infrastructure.

The biggest telegram channel NEXTA reached almost 2 million subscribers within weeks. What emerged can be best described as a hybrid model of decentralized communication hubs amplifying the message of a strong leader figure. This allowed Tsikhanouskaya to launch an unprecedented opposition campaign basically overnight. In addition, this pro-democracy movement was able to maintain its strength even when Tsikhanouskaya was forced into exile right after the elections due to its decentralized nature. Of course, removing the central figurehead led to internal disputes amongst the radical and moderate fractions of the movement; nevertheless, it was still able to bring hundreds of thousands of protestors to the street each week—to bridge the time before a new leading figure could emerge.

It is still too early to tell the tale, but the hybrid model of the Belarusian protests has shown how effective resistance in an authoritarian context can look like: combining traditional elements of political leadership with a decentralized digital communication infrastructure. And it is to be expected that more such structures will emerge in autocracies all around the world rather soon, as it is much needed.

Sven Gerst is a PhD Student in Political Economy at the Department of Political Economy at King’s College London. He has an interdisciplinary background in economics, political science, and philosophy with degrees from the London School of Economics and Political Science (LSE) and the University of Mannheim. Previously, he also studied and worked at Harvard University, Duke University, St. Petersburg State University, and National Taiwan University. Sven is also the Secretary General of the International Federation of Liberal Youth (IFLRY)—a global umbrella organization for all liberal youth organizations and which represents 1.2m young people. He is based in Minsk.

This material was developed by LID Moldova experts under the project The Best Way: Periodic Bulletin funded by the Friedrich Naumann Foundation for Freedom (FNF). Opinions and conclusions expressed in this material are those of the authors and the experts and do not necessarily reflect the position of the funder.

Elements of text, images, tables, or charts may be taken over provided that the source is cited, i.e. LID Moldova, and that the appropriate hyperlink is attached.

Copyright © LID Moldova


[1] Yuval Noah Harari, Why Technology Favors Tyranny.

[2] Frank Dikötter: How to Be a Dictator: The Cult of Personality in the Twentieth Century.

[3] Zeynep Tufekci: Twitter and Tear Gas.

[4] Tetyana Bohdanova: Unexpected Revolution: The Role of Social Media in Ukraine’s Euromaidan Uprising.

[5] For example: Aliaksandr Herasimenka: Adjusting Democracy Assistance to the Age of Digital Dissidents.

[6] Chatham House: Belarusians Left Facing COVID-19 Alone.

Images sources: media.npr.orgGMF ReThink

Dan Nicu

Coronavirus și marasm dictatorial: Aleksandr Lukashenko și lupta sa cu realitatea. O lecție (și) pentru noi

[ANALIZĂ Buletin Nr. 6] Dan Nicu | Criza globală prin care trecem, provocată de pandemia de CoVID-19, a suscitat răspunsuri diferite din partea statelor lumii. Acum, la două luni de la ieșirea epidemiei din China și la peste o lună de la debutul ei în forță pe teatrul european de acțiuni, observăm exemple de state care s-au mobilizat exemplar și au reușit să mențină sub control infecția (Coreea de Sud, Japonia, Taiwan, Georgia), și unele țări în care autoritățile fie au mizat pe o strategie diferită de cea aproape unanim acceptată, de limitare la maxim a răspândirii virusului, fie au refuzat să accepte realitatea pandemiei și gravitatea situației.

Pare greu de crezut, însă există state în care autoritățile adoptă gestul copilului care-și acoperă ochii și strigă că s-a ascuns, crezând că nimeni nu-l vede. Unul dintre aceste state este Turkmenistanul, în care menționarea în public a virusului CoVid-19 a fost interzisă. Un altul este Belarus, în care președintele autoritar Aleksandr Lukashenko lansează o serie de declarații publice aparent șocante pentru orice observator care presupune că acesta ar trebui să fie interesat de sănătatea concetățenilor săi, și despre care va fi vorba în continuare.

Pentru Republica Moldova, cazul Belarusului este important, deoarece avem politicieni, chiar unii aflați la putere sau în funcții importante, care îl consideră pe Aleksandr Lukashenko și regimul său antidemocratic drept modele de urmat. Printre acești politicieni se numără atât președintele Republicii Moldova, Igor Dodon, cât și primarul celui de-al doilea oraș ca mărime, Bălți, Renato Usatîi. Chiar dacă, momentan, cei doi par să se afle într-o confruntare politică acerbă, îi unește, printre altele, admirația pentru dictatorul de la Minsk.

O admirație care, cel puțin în lumina ultimelor săptămâni, pare absolut nejustificată. Asta pentru că președintele autoritar al Belarusului, prin declarațiile sale, ridiculizează lupta împotriva coronavirusului pretinzând, într-un mod prefăcut atotcunoscător, că țara sa nu poate fi lovită de această amenințare. Astfel, la sfârșitul lunii martie, Aleksandr Lukashenko a respins îngrijorările privind răspândirea virusului în propria sa țară prin cuvintele: ”În ciuda anumitor critici, numesc acest coronavirus nimic altceva decât o psihoză și nu îmi voi schimba părerea niciodată, pentru că am trecut, împreună cu voi, prin multe astfel de situații și știm la ce s-a ajuns. Sunt convins că și aceasta reprezintă încă o astfel de psihoză, care îi va conveni cuiva și îi va dăuna altcuiva.”[1]. A se observa izul de teoria conspirației de la finalul acestei declarații, precum și neîncrederea în existența amenințării din partea virusului, teze asumate de adepți ai curentelor ”de alternativă” și a ”adevărurilor ascunse” din întreaga lume.

Diseminarea acestor puncte de vedere e foarte periculoasă pentru că adoarme vigilența cetățenilor și îi determină să nu-și ia măsuri de precauție, ceea ce, într-un final, poate avea consecințe triste. Cu toate acestea, probabil la nivelul conducerii politice a Belarusului nu s-a găsit nimeni să-l convingă pe președinte să renunțe la a se mai face de râs, deoarece ”perlele” au continuat. ”Nu beau alcool, dar în ultimul timp zic în glumă că vodka e nu doar pentru spălat mâinile, dar și să combați virusul cu 40-50 de grame pe zi (…) Mergeți la saună, de două-trei ori pe săptămână, e folositor. Chinezii ne-au sugerat că acest virus nu rezistă la +60 de grade. (…) E plăcut să urmărești la televizor, oamenii lucrează cu tractoarele, nimeni nu spune nimic despre viruși, tractorul o să-i vindece pe toți, câmpul îi vindecă pe toți[2], a perorat Lukashenko într-o conferință de presă. În mod demonstrativ, după un meci de hochei la care a participat, liderul belarus a întrebat-o pe jurnalista care îl întrebase dacă există ceva care să-l oprească din a juca hochei: Aici nu e niciun virus. Uite, tu n-ai observat vreunul să zboare, nu? Nici eu nu văd.”[3] El a mai spus în repetate rânduri că activitatea sportivă întărește imunitatea, de aceea competițiile sportive nu au fost suspendate și se desfășoară conform programului.


Grotescul acestor declarații a aruncat în derizoriu orice pretenție de seriozitate pe care o putea emite liderul belarus, aducându-l în aceeași echipă cu foști și actuali dictatori recunoscuți pentru excentricitatea lor, precum Robert Mugabe, Muammar Gaddafi sau Rodrigo Duterte. La prima vedere, nu există o explicație logică pentru acest comportament. Însă dacă ne gândim că Lukashenko își planificase pentru august 2020 încă o victorie covârșitoare, cu sprijinul ”maselor largi populare”, la alegerile prezidențiale, începe să se întrezărească rostul acestei perdele de fum. Președintele Lukashenko speră că, ignorând coronavirusul, țara va putea rezista cumva pe durata acestei crize și totul va trece fără să-i afecteze imaginea, fără să stârnească nemulțumirea populară până în punctul în care să aibă nevoie de înăbușirea protestelor în forță, precum s-a întâmplat în 2010. Încetarea activității economice ar putea cauza scăderea exporturilor cu peste 30% și a produsului intern brut cu 20%, ceea ce ar afecta grav nivelul de trai, cauzând mari probleme puterii, potrivit analistului politic belarus Dmitri Bolkunets.[4]

Având în vedere situația geopolitică regională de astăzi, faptul că după 2014 trăim într-o altă lume față de 2010, cu raporturi de putere schimbate și cu un interes mult mai mare al Rusiei de a stăvili orice frământare internă de natură să-i sufle Belarusul de sub control, Lukashenko realizează că ar putea să piardă puterea mult mai ușor decât vreodată în trecut.

Însă lucrurile au evoluat într-un mod previzibil, numărul belarușilor infectați cu coronavirus a crescut în puțin peste două săptămâni la aproape 2600, cu creșteri de 300-400 de noi cazuri pe zi în zilele de 11-13 aprilie, iar numărul persoanelor decedate a ajuns la 26.[5] În ciuda bravurii prezidențiale de la sfârșit de martie și început de aprilie, instituțiile medicale din Belarus au început să acționeze pe cont propriu, prin măsuri specifice, semn că, totuși, Lukashenko nu și-a ieșit din minți ci a jucat un rol, a încercat un joc la glezne ca să vadă dacă, poate, o să-i meargă. Nu i-a mers. Începând cu data de 9 aprilie, autoritățile belaruse au stabilit condițiile de autoizolare și le-au făcut publice. Aceste măsuri au fost luate, oricum, într-o situație în care populația se auto-organizase și începuse să nu mai iasă în masă pe străzi și să nu frecventeze evenimente publice, Minskul începând să arate la fel de pustiu ca orice oraș din Uniunea Europeană. După ce, la începutul lunii aprilie, studenții unor universități belaruse au intrat în conflict cu propriile lor rectorate, cerându-și dreptul la cursuri on-line, autoritățile au plasat, ulterior, toate instituțiile de învățământ în carantină.

Iar tonul discursurilor lui Aleksandr Lukashenko s-a schimbat și el. Pe 7 aprilie, președintele belarus a declarat următoarele: ”Nu spun că trebuie să ne împăcăm cu faptul că mor oameni. Trebuie să luptăm pentru fiecare om. Mai ales dacă e vorba despre bătrâni.”[6] Cu toate acestea, el pune în continuare accentul pe inadmisibilitatea afectării economiei belaruse prin măsuri de genul declarării stării de epidemie sau a stării de urgență pe întregul teritoriu național. Pe 9 aprilie, au urmat alte declarații, în care liderul de la Minsk spune că, urmărind situația din Europa se poate observa că forța virusului începe să piardă din intensitate, iar economia rămâne și trebuie să fie apărată. . Asta în ciuda faptului că în propria sa țară se înregistrează deja mii de cazuri de infecție și zeci de decedați, situația fiind în continuă dezvoltare. Rămâne să urmărim cum se va schimba comportamentul președintelui belarus în următoarele săptămâni, pe măsură ce situația epidemiologică din țara sa se agravează. E de menționat, în acest context, că primul caz de coronavirus s-a înregistrat, în Belarus, pe data de 28 februarie, iar primele măsuri de securitate colectivă anti-infecție au fost luate abia după 7 aprilie. În majoritatea țărilor europene, măsurile de carantină au început să se ia din primele zile ale lunii martie. Belarus a pierdut o lună, iar consecințele se văd în creșterea foarte rapidă a incidenței cazurilor de infectare cu coronavirus în prezent.

Putem observa paralele între comportamentul lui Aleksandr Lukashenko și cel al președintelui de la Chișinău, Igor Dodon, care a făcut și el unele declarații memorabile, precum cea în care a asemănat coronavirusul cu o simplă gripă ”care trece prin tine și nu o simți”. De altfel, pe 9 aprilie și Lukashenko a spus ceva foarte asemănător: ”Ne-am îmbolnăvit cu toții de gripă, iar pentru ea s-a inventat o nouă denumire – noul coronavirus”.[7] Diferența între Lukashenko și Dodon este că al doilea doar încearcă s-o facă pe liderul autoritar și pe dictatorul, știind foarte bine că nu are majoritate proprie în parlament. Acesta mai știe și că, guvernul pe care l-a creat cu Partidul Democrat e mai puțin stabil decât ar vrea să se creadă, mai ales în contextul crizei coronavirusului. Pe parcursul acesteia din urmă, premierul Ion Chicu a făcut în repetate rânduri declarații opuse ca sens celor ale lui Dodon. Au putut fi remarcate aceste diferențe mai ales în privința slujbelor din biserici, pe care Chicu le-a susținut, iar Dodon le-a dezaprobat. Sau privind ajutorul din partea UE, pe care Dodon l-a declarat inexistent dimineața, iar Chicu l-a descris în detalii seara și a mulțumit oficial instituțiilor europene Față de Belarus, Republica Moldova are și societate civilă, și presă independentă care ar putea provoca dacă și-ar uni eforturile, prejudicii grave de imagine chiar și aparent indestructibilului Dodon. El știe asta, de aceea își poate permite mult mai puține decât omologul său belarus. El știe asta, de aceea își poate permite mult mai puține decât omologul său belarus. Însă și Dodon, la fel ca Lukashenko, are programate în acest an alegeri prezidențiale pe care trebuie fie să le câștige, fie să dispară din politică. Așa că i-ar fi plăcut și lui să poată jongla cu declarațiile și să ignore realitățile zilei sperând că totul va trece, după cum o face liderul belarus. Însă nu poate, pentru că știe că în Republica Moldova deținătorii puterii de astăzi pot ajunge paria de mâine, după cum s-a întâmplat de multe ori, deja, în ultimii 30 de ani.

Dacă e să ne referim exclusiv la evoluția internă din Belarus, comparând-o chiar cu țări în care se înregistrează mai multe cazuri de infectare și mai multe decese, dar în care funționează regimuri democratice, observăm aceleași derapaje caracteristice în general dictaturilor atunci când sunt puse în fața unei crize. Ascultându-l pe Lukashenko, ne răsună în urechi vocea tremurândă a lui Nicolae Ceaușescu care anunța creșteri cu 100 de lei la salarii și pensii de la tribuna Comitetului Central al PCR, pe 21 decembrie 1989. Și ne dăm seama, o dată în plus, că în ciuda fascinației pentru ”disciplina” aparentă pe care o creează în societate unele regimuri dictatoriale, precum cel din China, doar democrațiile sunt suficient de pregătite pentru a răspunde crizelor într-un mod care să producă un maxim de eficiență cu un minim de lezare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului. Și, nu în ultimul rând, cu un minim de lezare a bunului simț, pe care fostul șef de cooperativă agricolă sovietică Aleksandr Lukashenko l-a călcat în picioare fără milă, punându-și în pericol propriii cetățeni.

Dan Nicu a absolvit Facultatea de Științe Politice și masteratul în Teorie și Analiză Politică a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București, cu teze de licența și, respectiv, dizertație, care analizează problema tranziției post-sovietice a Republicii Moldova. Autor a două volume: „Copiii vitregi ai Istoriei sau Se caută o revoluție pentru Basarabia“ (2008) și „Moldovenii în tranziție“ (2013). În ultimii ani, a colaborat la mai multe publicații din România și Republica Moldova, printre care Adevărul, Cotidianul, Timpul. Din 2020 este expert asociat LID Moldova.

Sursă imagine: EurActiv

Acest material a fost elaborat de către experții LID Moldova în cadrul proiectului The Best Way: Periodic Bulletin finanțat de către Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate (FNF). Opiniile și concluziile exprimate în prezentul material le aparțin autorilor și experților și nu reflextă în mod necesar poziția finanțatorului.

Preluarea elementelor de text, imagine, tabele sau grafice se va face cu citarea sursei, respectiv LID Moldova, încorporând hyperlink-ul aferent.

Copyright © LID Moldova


[1] Izvestia.iz I


[3] Лукашенко: Хоккей – лучшее антивирусное лекарство!

[4] Izvestia.iz II

[5] Worldometers



Dan Nicu

Vladimir Zelenski şi politica sa externă: la ce se poate aştepta Republica Moldova de la noul președinte al Ucrainei?

[ANALIZĂ Buletin Nr. 2] Dan Nicu |Alegerea unui outsider absolut în politică drept preşedinte al unei mari ţări europene pare un scenariu desprins dintr-un film hollywoodian de comedie. Sau dintr-un serial ucrainean de succes numit, sugestiv, ”Servitorul poporului” şi cumpărat recent de Netflix, cea mai mare reţea mondială de vizionare de conţinut video la cerere. În Ucraina, tabloul alegerii comediantului Vladimir Zelenski în funcţia de preşedinte s-a developat pe parcursul a aproximativ jumătate de an, din momentul apariţiei primelor zvonuri cu privire la candidatura sa, până la inaugurarea de pe 20 mai. Starul de televiziune şi-a anunţat intenţia de a candida la funcţia de preşedinte al Ucrainei în noaptea de revelion, iar postul de televiziune 1+1 i-a difuzat adresarea către popor în locul celei a preşedintelui în funcţie, Petro Poroşenko. Era un semnal dat lui Poroşenko de proprietarul televiziunii, oligarhul Igor Kolomoiskii, nevoit să se refugieze din Ucraina după ce a pierdut controlul asupra celei mai mari bănci ucrainene, Privatbank, în urma unui scandal de evaziune în proporţii deosebit de mari. Încă din primele săptămâni ale lunii ianuarie, intenţiile de vot pentru Zelenski le-au depăşit pe cele ale lui Poroşenko şi Iulia Timoşenko, plasându-l pe actor pe primul loc, de unde n-a mai coborât până la alegeri. Este un fenomen absolut nou în politica mondială ca un actor să câştige un mandat de preşedinte chiar în timp ce apare în rolul de preşedinte în cel mai popular serial de televiziune din ţară. Acest eveniment se înscrie într-o logică post-adevăr şi eminamente postmodernă, în care forma contează mai mult decât conţinutul, iar ambalajul determină esenţa, şi nu invers. Însă pentru o ţară aflată în război cu un vecin mai mare şi mult mai puternic, alegerea în funcţia de preşedinte a unui om cu zero experienţă în administraţia publică şi în viaţa politică este cel puţin chestionabilă.

Unul dintre lucrurile cele mai importante de spus în legătură cu Zelenski şi mandatul său e că se cunosc foarte puţine despre intenţiile sale, de fapt. Programul său a lăsat loc de multe ambiguităţi, în special în domeniul politicii externe. Este neclar ce va întreprinde Zelenski pe plan extern, iar vecinii Ucrainei se află, momentan, în expectativă, încercând să anticipeze mişcările sale. În cele ce urmează vom încerca un exerciţiu de anticipare a potenţialelor direcţii de politică externă ale adminstraţiei Zelenski, în special privind relaţia cu Republica Moldova, pe baza celei mai importante declaraţii de intenţie pe care noul preşedinte ucrainean a făcut-o până acum: discursul său de învestitură, rostit în şedinţa solemnă a parlamentului de la Kiev, Rada Centrală a Ucrainei, cu ocazia festivităţilor de inaugurare în funcţie.

Mitul «europenizării din interior» – naivitate sau rea-intenţie?

Ceea ce se poate observa la o primă analiză a discursului de inaugurare a lui Zelenski este că subiectului relaţiilor externe îi este alocat un spaţiu extrem de restrâns în comparaţie cu problemele interne ale ţării. Cu toate acestea, publicul din Republica Moldova ar putea fi interesat de câteva subiecte menţionate de noul preşedinte ucrainean. Cu unele dintre ele suntem deja familiarizaţi. De exemplu, atitudinea preşedintelui ucrainean faţă de integrarea europeană ne sună destul de cunoscut, deoarece am auzit cuvinte foarte asemănătoare de la politicienii noştri: «O ţară europeană începe cu fiecare dintre noi. Da, am ales calea spre Europa. Dar Europa nu este pe undeva pe acolo, Europa este aici (arată spre cap). Şi când Europa va fi aici, ea va fi în Ucraina. Acesta este visul nostru comun.» Trebuie să ne amintim că în discursul politic din Republica Moldova, acest motiv recurent – «să construim Europa la noi acasă» – a fost folosit de multe ori drept scuză sau argument pentru nedorinţa de a se poziţiona în favoarea integrării europene cu tot ce presupune aceasta. A fost şi cazul comuniştilor, care după 2005 au promovat în campaniile electorale din 2007 şi 2009 lozinca ”Moldova europeană o construim împreună”, este şi cazul socialiştilor astăzi, de multe ori, atunci când neagă necesitatea mişcării spre calitatea de stat-membru al Uniunii Europene şi pretind că putem atinge nivelul occidental de viaţă fără să fim parte a marii comunităţi a statelor europene. Rămâne să vedem dacă, în cazul lui Zelenski, putem vorbi despre acelaşi lucru în context ucrainean. După alegerile anticipate din această vară, este de aşteptat că partidul pro-prezidenţial ”Servitorul poporului” va obţine o majoritate confortabilă în Rada Centrală de la Kiev şi va forma o nouă guvernare. Continuarea eforturilor administraţiei precedente de a obţine, la nivel diplomatic, un accept politic al liderilor Uniunii Europene pentru depunerea cererii de aderare a Ucrainei în 2023 va însemna că retorica pro-europeană va avea o finalitate – ceea ce, indiscutabil, se va răsfrânge pozitiv asupra Republicii Moldova, a cărei elită politică va fi nevoită să facă, de asemenea, paşi concreţi în direcţia integrării europene. Momentan, însă, nu putem şti dacă Zelenski va lucra în această direcţie sau va prefera să menţină un discurs formal pro-european însă, de facto, să prefere o «neutralitate» asemănătoare celei preferate de fostul preşedinte Viktor Ianukovici. Până la urmă, în state precum Ucraina sau Republica Moldova, tentaţia de a proteja interesele de afaceri ale unei elite corupte a prevalat întotdeauna în faţa dezideratului legitim de reforme, eradicare a corupţiei, liberalizare şi democratizare. Asta se întâmplă şi acum la Chişinău, acolo unde puterea controlată de oligarhul cu reputaţie cel puţin dubioasă Vladimir Plahotniuc a profesat ani de zile un aşa-zis ”pro-europenism” al cuvintelor, nicidecum al faptelor, care le-a devenit insuportabil chiar funcţionarilor europeni. Aceştia din urmă au realizat că sunt traşi pe sfoară, iar regimul de la Chişinău a devenit indezirabil pentru foştii săi parteneri de la Bruxelles. Astfel, retorica puterii de la Chişinău a devenit mai izolaţionistă, Partidul Democrat schimbându-şi, în aparenţă, orientarea externă pentru a deveni ”Pro-Moldova”. Chiar dacă nu a spus-o cu subiect şi predicat, concluzia la care am ajuns în urma lecturii discursului său este că Vladimir Zelenski ar putea pune bazele unui curent ”Pro-Ucraina”, în care exponenţii dezideratului de integrare europeană să fie jucaţi pe degete, doleanţele lor să fie acceptate de principiu dar amânate şi tergiversate, fără a face greşelile care l-au costat mandatul pe Ianukovici.

Falsa dilemă între «vorbirea despre NATO» şi «crearea standardelor NATO»

Vladimir Zelenski nu a menţionat subiectul relaţiei Ucrainei cu Alianţa Nord-Atlantică în mod explicit în discursul său de inaugurare, însă anterior s-a declarat de partea aderării la NATO în condiţiile unui referendum naţional cu acest subiect. La prima vedere, nu pare ceva suspect să doreşti să ceri opinia poporului asupra unui asemenea subiect important, însă după ce în 2014, pe fondul agresiunii ruse în Crimeea şi Donbas, susţinerea pentru aderarea Ucrainei la NATO a crescut la peste 70%, în prezent numărul cetăţenilor ucraineni care ar susţine acest pas este în scădere, apropiindu-se de 50%. Nu este greu de înţeles, în aceste condiţii, că un referendum în careo majoritate a cetăţenilor să respingă aderarea la NATO ar însemna pecetluirea şanselor Ucrainei de a se alătura Alianţei Nord-Atlantice, şi, în acelaşi timp, pecetluirea şanselor Republicii Moldova de a se afla între două ţări membre NATO. Într-un mod similar cu tratarea integrării europene s-a exprimat Vladimir Zelenski şi despre NATO în discursul său. Unica menţionare a Alianţei nord-atlantice este în contextul reformei în domeniul apărării: ”Nu trebuie să ni se povestească despre standardele NATO, ci trebuie să fie create asemenea standarde”. Este o abordare ciudată, în care faptele sunt contrapuse vorbelor dându-se de înţeles că discuţiile despre NATO şi, eventual, aderarea la NATO nu au niciun sens şi sunt contraproductive în condiţiile în care forţele armate ale Ucrainei nu trec plenar la standardele NATO. Într-adevăr, implementarea standardelor NATO este necesară pentru aderarea la această organizaţie, însă nimeni nu a pretins vreodată, în vreo ţară din Europa Centrală sau de Est care se mişca spre NATO că nu ar fi nevoie să se vorbească despre asta. Din contra, în toate aceste ţări, inclusiv România, au existat puternice campanii publice în care atât societatea civilă cât şi autorităţile au informat cetăţenii despre beneficiile statutului de parte la tratatul Atlanticului de Nord. Calea pe care doreşte să meargă Zelenski este una riscantă în condiţiile Ucrainei, deoarece un eventual referendum eşuat de aderare la NATO ar fi ca un cadou din ceruri pentru Rusia, al cărei principal obiectiv este să nu admită aderarea Ucrainei la vreo structură occidentală, în primul rând la NATO, dar şi la UE. Pierzând Ucraina, Rusia pierde definitiv şi Republica Moldova, izolată între două ţări aparţinând clubului occidental. Primele semne ale acestui fapt, a cum ar putea arăta asta, s-au văzut deja din 2014 până în prezent. În aceste condiţii, orice încetinire sau oprire în drumul european şi euroatlantic al Ucrainei nu poate avantaja decât Rusia, iar dacă administraţia Zelenski va întreprinde aşa ceva, direct sau indirect, va pune în mod evident în avantaj Rusia.

Zelenski transmite Moscovei semnale că este dispus la dialog

În continuarea celor spuse anterior, un alt aspect foarte important al discursului lui Zelenski este faptul că acesta nu s-a referit nici o dată la Rusia în discursul său. Nu a calificat această ţară drept agresor, nu a spus nimic despre prezenţa trupelor ruse în Donbas. A vorbit despre războiul din estul ţării doar în termenii ”încetării focului”. A spus că ar fi gata să facă orice, inclusiv să-şi piardă funcţia, doar pentru a opri focul, dar fără ca Ucraina să-şi piardă teritoriile, adică pământurile ucrainene Crimeea şi Donbas, după cum le-a calificat. Impresia pe care o lasă discursul său de inaugurare unui observator atent al situaţiei din Ucraina este că preşedintele Zelenski s-a asigurat, prin câteva fraze inserate prin diferite momente ale discursului său, că mesajul transmis este unul care să corespundă opiniei dominante din societate că teritoriile ocupate aparţin Ucrainei şi că ele nu pot fi pierdute. Dincolo de aceste afirmaţii, conţinutul şi spiritul discursului său indică o dorinţă de a se concentra pe probleme interne şi o nedorinţă de a aborda şi gestiona dosarul integrării europene şi euroatlantice a Ucrainei. De asemenea, tăcerea cu privire la Rusia poate indica, dincolo de nedorinţa de a-şi ostiliza partea pro-rusă a societăţii, intenţia de a se apropia, cumva, de această ţară.

În discursul său, preşedintele Zelenski a trecut de câteva ori la limba rusă atunci când a vorbit despre necesitatea de a asigura coeziunea societăţii şi de a recupera cetăţenii din estul Ucrainei în condiţiile în care, potrivit lui, puterea de la Kiev nu a făcut nimic în ultimii cinci ani ca aceşti oameni să se simtă din nou ucraineni. Aici, din nou, avem un îndemn la concesii, inclusiv sub aspect lingvistic. Ceea ce, în condiţiile în care aceste concesii nu vor fi însoţite de măsuri active pentru aducerea acestor oameni în câmpul constituţional, poate fortifica poziţiile Rusiei în regiune. Toate aceste lucruri, privite împreună, dau impresia unor semnale transmise, pe cât posibil, la Moscova, că noua administraţie este interesată de un dialog care să refacă, din nou, atâta cât este posibil în actualele condiţii, relaţiile bilaterale. Cu siguranţă, aceste senale au fost decodate în mod corespunzător la Kremlin.

Viitorul european al Republicii Moldova depinde de rezistenţa Ucrainei în faţa Rusiei

La prima vedere o administraţie de la Kiev ceva mai puţin insistentă pe dimensiunea impunerii limbii ucrainene în toată ţara ar putea însemna avantaje pentru populaţia vorbitoare de limbă română din regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatia. Însă Chişinăul nu îşi mai asumă de foarte mulţi ani vreun rol în protejarea minorităţii româneşti din Ucraina, în virtutea politicii de divizare în români şi moldoveni prin care Kievul a reuşit să întoarcă Republica Moldova împotriva României pe dimensiunea românofonilor din sudul şi nordul Basarabiei şi nordul Bucovinei. De aceea, mai important în prezent este în ce măsură va reuşi Rusia să profite de situaţia politică nouă de la Kiev şi câtă influenţă îşi va întoarce.

Cel mai important element al discursului de inaugurare al lui Vladimir Zelenski cu influenţă asupra Republicii Moldova este atitudinea cel puţin ezitantă privind aderarea la Uniunea Europeană şi la NATO. În cazul care noua administraţie de la Kiev va continua pe aceeaşi cale, guvernanţii de la Chişinău, indiferent din ce partide vor proveni, vor avea motive în plus ca să adopte şi ei o atitudine similară. Acesta este principalul pericol – decuplarea noastră de o Ucraină ezitantă şi indecisă va fi mai grea decât ar fi fost în 2014, pentru că va trebui să aibă loc în nişte condiţii de securitate regională ceva mai stabilizate şi previzibile, cu o Rusie care menţine conflictul de joasă intensitate în Donbas şi continuă să ocupe Crimeea. O Rusie care mizează pe faptul că Vestul colectiv cu care ea are de a face în mod diferit în funcţie de ţară, adesea fragmentând cu succes unitatea occidentală faţă de propriile ei nelegiuiri, se va sătura la un moment dat să mai insiste ca Moscova să respecte dreptul internaţional privind Ucraina sau Republica Moldova, şi va lăsa aceste ţări să fie reabsorbite într-o nouă URSS, adică exact ceea ce-şi doreşte Putin în mod deschis.

Cu cât mai puţin va rezista Ucraina în faţa Rusiei, cu atât mai slabe şanse avem şi noi să îi facem faţă, iar discursul de inaugurare al preşedintelui Zelenski trezeşte anumite semne legitime de întrebare. Să vedem, în cele ce urmează, care îi vor fi acţiunile.

Dan Nicu este absolvent al Facultății de Științe Politice și masterand în Teorie și Analiză Politică a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București, cu teze de licenta și, respectiv, dizertație, care analizează problema tranziției postsovietice a Republicii Moldova. Autor a două volume: „Copiii vitregi ai Istoriei sau Se caută o revoluție pentru Basarabia“ (2008) și „Moldovenii în tranziție“ (2013. În ultimii ani, a colaborat la mai multe publicaţii din România şi Republica Moldova, printre care Adevărul, Cotidianul, Timpul.

Acest material a fost elaborat de către experții LID Moldova în cadrul proiectului The Best Way: Periodic Bulletin finanțat de către Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate (FNF). Opiniile și concluziile exprimate în prezentul material le aparțin autorilor și experților și nu reflextă în mod necesar poziția finanțatorului.

Preluarea elementelor de text, imagine, tabele sau grafice se va face cu citarea sursei, respectiv LID Moldova, încorporând hyperlink-ul aferent.

Copyright © LID Moldova