Sven Gerst-You Cannot Fight Digital Technology with Rubber Bullets_orizontal

EN | You Cannot Fight Digital Technology with Rubber Bullets: The Surprising Rise of the Pro-Democracy Movement in Belarus

[ANALYSIS Bulletin No. 6] Sven Gerst | In the early phases of the Internet, tech optimists predicted that the widespread availability of new communication platforms will eventually lead to a new wave of democratization and civic empowerment. However, recent developments have not only challenged this storyline; but shown reverse effects. Authoritarian regimes—most notably China and Russia—have used digital technology to extend their social and political reach and bolster surveillance, the persecution of citizens, and the spread of propaganda and disinformation.

And it could even be argued that it was precisely those digital technologies that allowed such regimes to turn declining democracies into the full-fleshed autocracies that they are now.[1] However, these observations should also not tempt us to turn into tech pessimists. Because there is Belarus—where decentralized messaging apps gave rise to a democratic revolution in the most unlikely of all places.

Of course, by now so-called Twitter Revolutions are nothing new. We have seen them all around the world—from Moldova to Taiwan to the Middle East. But there are some particularities that make Belarus a curious case study. Because one of the best explanations for this sudden (and certainly unexpected) formation of a large-scale pro-democracy movement can be found in the analysis of the intersection between political organization and technology.

Traditional Forms of Resistance under Authoritarianism

Unlike in liberal democracies, opposition and dissident movements in authoritarian political contexts traditionally organize themselves under the banner of a leader figure. In order words, strongman leaders usually get challenged by other strong, charismatic leaders. This has various reasons. Most notably the fact that dictatorships tend to not only to consolidate power in favor of a specific position but also create a so-called Cult of Personality.[2]

In such highly personalized political environments, opposition movements are coordinated via hierarchical structures—where the leader figure is operating as the focal point of uniting collective political efforts. While such centralized structures allow for streamlined communication as well as effective and efficient coordination, they also suffer from their inherent reliance on individual leaders.

Therefore, it is unsurprising that authoritarian regimes have often countered such movements by attacking their central coordination points through preemptive repression and/or isolation of their leaders. In fact, such dynamics have dominated the political landscape in Belarus ever since its independence in 1994. Whenever potential challengers to Lukashenko were about to rise and gain traction, the regime channeled its efforts to remove those public leaders and most often forced them into exile.

The Emergence of Networked Protests

While hierarchical movements remain the dominant form of political coordination in authoritarian societies, the advent of digital communication technology—such as social media platforms or direct messaging apps—gave rise to new forms of social coordination: Networked Protest.[3]

For example, the Euromaidan protests in Ukraine that sparked in 2013 were able to induce political change without traditional elements of centralized leadership. Instead, the movement heavily relied on the decentralized efforts of a widespread network of political, civic, and cultural groups loosely connected via digital communication platforms.[4]

While such non-hierarchical forms of social coordination often suffer from mixed messaging and a lack of formal representation, the Euromaidan movement was able to achieve what traditional hierarchical structures were unable to accomplish. However, such success stories should not get us too hopeful. Similar protests in Turkey (i.e. Gezi Park Protests) and the Middle East (i.e. Arab Spring) were unable to deliver lasting change despite their ability to mass mobilize via Twitter and Facebook.

You cannot fight_media.npr_.org_.jpg

The Powers & Weaknesses of Networked Protests

Obviously, there is much more to say about networked protests.[5] However, this short glimpse into the very nature of political action should have revealed that organizational structures play a crucial role in a movement’s ability to realize its goals. While hierarchical opposition movements have been able to pose serious threats to strongman leaderships, authoritarian regimes have adapted to those challenges and developed expertise, strategies, and capacities to counter such dissident movements effectively.

Networked Protests that are organized via multiple nods of coordination and connected via digital communication technology do not suffer from such vulnerabilities. Due to their decentralized structures, they tend to be much more robust and less prone to be toppled by outside attacks. However, connective movements face other important challenges. While Networked Protests are a very powerful tool of mass mobilization due to the speed and reach of their digital infrastructure, it is this very disruptive potential that often conceal and distract from a lack of internal capacities.

Connective movements tend to overestimate their own capacities and are governed by constant ad hoc adjustments undermining the long-term outlook and prospects. It seems that in the age of social media, the amount of people that one can bring to the streets is not necessarily an indicator of the strength of a campaign anymore. Moreover, Networked Protests lack shared deliberation and decision-making experience and therefore tend to struggle at the first serious roadblocks—such as settling for a common agenda or spokesperson.


The Belarusian Update to Networked Protests: The Hybrid Model

Now back to Belarus. Because what we have observed during the presidential race in Belarus in 2020 combines all these insights. When with Viktar Babaryka a new strong challenger emerged in the presidential bid this year, the Lukashenko regime countered this movement through the usual tactics—and detained Babaryka based on allegation of money laundering. However, the authorities (as well as political commentators) did not take into consideration that in meantime a powerful digital infrastructure has emerged in the country: Due to the infamous mishandling of the COVID-19 pandemic by the government[6]Belarusians have created crowdfunding platforms and Telegram groups that connected regime-critical forces already prior to the presidential race.

In the aftermath of the Babaryka arrest, these digital tools turned political. And the (more or less) accidental bid of Sviatlana Tsikhanouskaya, the wife of an also detained video blogger, was able to weaponize this digital infrastructure.

The biggest telegram channel NEXTA reached almost 2 million subscribers within weeks. What emerged can be best described as a hybrid model of decentralized communication hubs amplifying the message of a strong leader figure. This allowed Tsikhanouskaya to launch an unprecedented opposition campaign basically overnight. In addition, this pro-democracy movement was able to maintain its strength even when Tsikhanouskaya was forced into exile right after the elections due to its decentralized nature. Of course, removing the central figurehead led to internal disputes amongst the radical and moderate fractions of the movement; nevertheless, it was still able to bring hundreds of thousands of protestors to the street each week—to bridge the time before a new leading figure could emerge.

It is still too early to tell the tale, but the hybrid model of the Belarusian protests has shown how effective resistance in an authoritarian context can look like: combining traditional elements of political leadership with a decentralized digital communication infrastructure. And it is to be expected that more such structures will emerge in autocracies all around the world rather soon, as it is much needed.

Sven Gerst is a PhD Student in Political Economy at the Department of Political Economy at King’s College London. He has an interdisciplinary background in economics, political science, and philosophy with degrees from the London School of Economics and Political Science (LSE) and the University of Mannheim. Previously, he also studied and worked at Harvard University, Duke University, St. Petersburg State University, and National Taiwan University. Sven is also the Secretary General of the International Federation of Liberal Youth (IFLRY)—a global umbrella organization for all liberal youth organizations and which represents 1.2m young people. He is based in Minsk.

This material was developed by LID Moldova experts under the project The Best Way: Periodic Bulletin funded by the Friedrich Naumann Foundation for Freedom (FNF). Opinions and conclusions expressed in this material are those of the authors and the experts and do not necessarily reflect the position of the funder.

Elements of text, images, tables, or charts may be taken over provided that the source is cited, i.e. LID Moldova, and that the appropriate hyperlink is attached.

Copyright © LID Moldova


[1] Yuval Noah Harari, Why Technology Favors Tyranny.

[2] Frank Dikötter: How to Be a Dictator: The Cult of Personality in the Twentieth Century.

[3] Zeynep Tufekci: Twitter and Tear Gas.

[4] Tetyana Bohdanova: Unexpected Revolution: The Role of Social Media in Ukraine’s Euromaidan Uprising.

[5] For example: Aliaksandr Herasimenka: Adjusting Democracy Assistance to the Age of Digital Dissidents.

[6] Chatham House: Belarusians Left Facing COVID-19 Alone.

Images sources: media.npr.orgGMF ReThink

Poporul belarus în luptă cu tiranul – mai aproape de libertate ca niciodată

Poporul belarus în luptă cu tiranul – mai aproape de libertate ca niciodată

#LIDFLASH | Dan Nicu | De câteva luni, asistăm la eforturile unui regim dictatorial aflat foarte aproape de noi, chiar în centrul Europei, de a-și salva propria existență. Este, poate, un caz de manual, foarte util pentru observatorii vieții politice care își doresc să dobândească abilități analitice privind regimurile autoritare/dictatoriale, deoarece oferă posibilitatea de a discerne foarte clar între concepte – de a înțelege ce înseamnă democrația și de ce aceasta contează foarte mult pentru dezvoltarea unei țări prospere. Mă refer la Republica Belarus, o țară în care, de peste două decenii, guvernează aproape exclusiv președintele – el numește după bunul plac prim-miniștri, miniștri și o parte din deputații în parlament, judecători și alți înalți demnitari publici, iar în rândurile forțelor armate există detașamente speciale îndoctrinate în spiritul supunerii față de persoana sa. Aleksandr Lukașenko, actualul șef de stat de la Minsk, e numit de foarte mulți ani ”ultimul dictator al Europei”, și această expresie este considerată, astăzi, una banală. Însă în lumina evenimentelor din primăvara și vara acestui an, ajungem să ne convingem o dată în plus de adevărul și actualitatea acestei etichete.

Un regim aparent indestructibil

În Belarus se vor ține alegeri prezidențiale pe 9 august, pentru a șasea oară de la proclamarea independenței față de URSS în 1991. Toate scrutinele precedente au fost câștigate de Aleksandr Lukașenko, cu scoruri de peste 75%. În 1994, el a câștigat mandatul prezidențial într-un scrutin recunoscut de comunitatea internațională drept democratic și corespunzător legii. Ulterior, printr-o serie de referendumuri – în 1995, 1996 și 2004 – președintele Lukașenko și-a extins semnificativ prerogativele și a scos din constituție prevederea de limitare a mandatelor prezidențiale la 2 pentru o persoană, astfel asigurându-se că poate rămâne la putere pe termen nelimitat. În același timp, o serie de lideri ai opoziției belaruse dispar în mod misterios, iar presa liberă este supusă unor presiuni imense, fiind împiedicată să-și facă datoria și, parțial, refugiindu-se peste hotarele țării. Cu opoziția politică marginalizată și supusă persecuțiilor, cu zeci de deținuți politici, Lukașenko a putut candida fără probleme în 2001, 2005, 2010 și 2015. În toate aceste momente au existat manifestații de protest, unele cu zeci de mii de participanți, însă au fost reprimate foarte rapid și violent.

De data asta va fi altfel – belarușii se revoltă

Ceea ce deosebește radical actualul scrutin prezidențial de toate celelalte este scăderea drastică a popularității lui Lukașenko, unele sondaje independente plasând indicele real al susținerii sale în jurul a 25%. Chiar dacă țara a fost lipsită de democrație, în trecut, chiar și observatorii independenți erau nevoiți să admită că președintele în funcție se bucură de susținerea unei părți importante a societății. În ciuda stagnării și chiar al regresului pe multe planuri, belarușii valorizau pozitiv noțiunea de ”stabilitate” pe care regimul Lukașenko pretindea că o oferă. Însă, în prezent, pretinsa stabilitate nu-i mai mulțumește pe cetățeni, care au început să-și manifeste nemulțumirea cu mult mai activ. Astfel, în primăvara și vara acestui an, au avut loc sute de episoade de proteste spontane, s-au operat mii de rețineri și arestări. Până acum, violența milițienească era suficientă pentru a înăbuși manifestațiile de protest. Însă, în acest an, fiecare focar care pare stins generează altele noi, iar dispozițiile de revoltă se răspândesc în societatea belarusă asemeni unui foc de pădure. Cu ocazia colectării de semnături pentru candidații la funcția de președinte, belarușii au format cozi kilometrice în zeci de orașe, care au durat săptămâni întregi. Sute de mii de oameni au sfidat autoritățile stând în stradă zile întregi. Răspunsul autorităților a fost de a-i aresta pe doi dintre principalii pretendenți la fotoliul prezidențial, omul de afaceri Viktor Babariko și activistul civic Serghei Tihanovski. Un al treilea candidat popular, Valeri Țepkalo, nu a fost înregistrat în cursa electorală după ce Comisia Electorală Centrală i-a anulat o bună parte din semnăturile colectate, numărul celor declarate valabile fiind mai mic decât necesarul de 100.000. Campaniei electorale propriu-zise i s-au rezervat doar trei săptămâni, timp în care opoziția s-a confruntat cu acțiuni de împiedicare a desfășurării mitingurilor electorale și cu dispersarea acestora de către miliție. Chiar și în aceste condiții, în orașele din provincie au avut loc mitinguri masive, cu mii și zeci de mii de participanți, iar în capitala Minsk a avut loc o adunare la care au participat între 60 și 70.000 de manifestanți, cel mai numeros din 1991. Toți acești oameni ies în stradă pentru unul dintre cei patru contracandidați ai tiranului – Svetlana Tihanovskaia, soția lui Serghei Tihanovski. În urma mobilizării fără precedent în susținerea ei, reprezentanții staff-urilor electorale ale candidaților Viktor Babariko și Valeri Țepkalo (care a reușit să părăsească țara în timp util pentru a evita arestarea) și-au declarat susținerea pentru Tihanovskaia, în prezent resursele și capitalul de imagine al tuturor celor trei candidați fiind reunite într-un singur efort anti-Lukașenko.

Belarus și Rusia, o relație cu năbădăi. Ce va face Putin?

Campania pre-electorală și electorală din 2020 a schimbat la față societatea belarusă și a arătat că belarușii se simt hotărâți să înlăture, prin vot, regimul dictatorial Lukașenko. Însă acesta din urmă luptă pentru supraviețuirea sa politică, proferând amenințări, dar și mimând o distanțare de Moscova, pentru a arăta că poate juca și cu Occidentul, dacă rămâne la putere. Cu două săptămâni în urmă, 33 de persoane au fost arestate într-o pensiune de lângă Minsk, fiind prezentate drept angajați ai unei companii militare private, supranumite ”Wagner”, folosită de autoritățile ruse pentru operațiuni în Orientul Mijlociu și regiunea Donbas din Ucraina. Regimul Lukașenko pretinde că aceste persoane au venit la Minsk pentru a fi folosite în generarea dezordinilor în masă și a luptelor de stradă imediat după alegeri, pentru a obține destabilizarea situației și un ”Maidan” similar celui de la Kiev, din 2014. Însă autoritățile ruse afirmă că respectivii ar fi angajați ai unor firme private de pază și protecție, având ca punct final de destinație o țară din Orientul Mijlociu și folosind Minskul doar ca un punct de tranzit în călătoria lor. Oricare ar fi adevărul, este cert că relațiile Minsk-Moscova traversează o criză. Este aceasta suficientă pentru ca Putin să încerce înlăturarea lui Lukașenko de la putere? Puțin probabil. Venirea la putere a opoziției va însemna întoarcerea rapidă a țării spre Vest, ceea ce Putin nu poate tolera. Chiar dacă are probleme cu Lukașenko, care-i forțează mâna cum nu o face niciun alt lider din spațiul ex-sovietic, ”ultimul dictator al Europei” rămâne controlabil de la Moscova prin diverse metode. Mai ales dacă va câștiga aceste alegeri printr-o majoritate mult mai mică decât înainte (50-60%, sau chiar în turul doi), caz în care își va vedea legitimitatea grav afectată, ceea ce-l va face și mai dependent de suportul moscovit.

Nimeni dintre observatorii situației din Belarus nu se îndoiește că imediat după încheierea votului de duminică, 9 august, vor avea loc manifestații de protest. Opoziția a și anunțat, de altfel, orarul și locul de desfășurare al acestora. Rămâne de văzut care va fi răspunsul regimului Lukașenko și până unde va merge dictatorul de la Minsk în reprimarea propriilor cetățeni revoltați.

Și, nu în ultimul rând, o necunoscută este și linia de acțiune pe care o va adopta Moscova, foarte atentă, în ultimele săptămâni și luni, să nu-și trădeze intențiile, jucând, în general, cartea împăciuitoare cu Lukașenko. Însă cum se va proceda dacă belarușii vor încerca să-și dobândească libertatea în stradă, mai ferm ca niciodată?

Sursă imagine: France 24

Manifestațiile din Georgia

În căutarea echității, împotriva sistemului electoral. Manifestațiile din Georgia

#LIDFLASH | Dan Nicu| Mii de oameni din Georgia au venit din nou în fața sediului Parlamentului din Tbilisi pentru a manifesta împotriva unei guvernări pe care o acuză că i-ar fi mințit pe toți georgienii în vara acestui an atunci când, după o altă rundă de manifestații de protest, a promis, printre altele, că va asigura modificarea legislației electorale pentru alegerea parlamentului prin metoda reprezentării proporționale. Cetățenii cer trecerea la reprezentarea proporțională pentru că în condițiile sistemului mixt actual, în care 73 dintre cei 150 de deputați ai parlamentului unicameral georgian sunt aleși pe circumscripții, iar 75 pe liste proporționale închise, partidele guvernării își pot folosi accesul la resursa administrativă ca să păstreze puterea pentru un număr nelimitat de mandate. Este cazul ultimelor alegeri parlamentare, în 2016, când partidul ”Visul georgian – Georgia Democrată”, a obținut puțin peste 48% din voturile cetățenilor în circumscripția națională, asigurându-și însă 75% din numărul mandatelor din parlament, în urma câștigării a 71 din 73 circumscripții uninominale.

”Visul Georgian” este partidul unui foarte prosper om de afaceri georgian, Bidzina Ivanishvili, care a fost și prim-ministru al Georgiei între 2012-2013. Ulterior, el s-a ”retras” din politică, pentru ca să devină, în 2019 președinte al partidului de guvernământ, unica funcție pe care o deține.
În ultimii doi ani, nemulțumirile populației față de guvernarea ”Visului Georgian” a crescut, fapt demonstrat și de alegerile prezidențiale de anul trecut, în care partidul lui Ivanishvili a avut mari dificultăți în a-și impune candidatul, actualul președinte Salome Zurabishvili, în cea mai înaltă funcție a statului.

În vara acestui an, a crăpat răbdarea cetățenilor, în momentul în care un deputat rus aflat în vizită la Tbilisi și-a permis să se așeze la masa președintelui parlamentului, din sala de ședințe, și să conducă, din acel loc, evenimentul care avea loc. După câteva săptămâni de proteste cu zeci de mii de manifestanți, din care nu au lipsit violențele și luptele de stradă, Bidzina Ivanishvili a anunțat în persoană că legea electorală va fi modificată pentru a institui metoda reprezentării proporționale. Acum, când majoritatea parlamentară a refuzat să dea curs propriilor promisiuni, toți cei care au urmărit ca ”Visul Georgian” să se țină de cuvânt își manifestă nemulțumirea. Ei îi acuză pe liderii acestui partid de faptul că ar fi văzut rezultatele unor sondaje de opinie potrivit cărora în acest moment ”Visul Georgian” ar pierde alegerile, acesta fiind motivul pentru care guvernarea a renunțat să mai modifice, la cererea publicului, legea electorală, lăsând în vigoare actualele prevederi care favorizează partidele mari.

Cred că observatorului din Republica Moldova descrierea acestei situații îi pare mai arhi-cunoscută. Și la Chișinău s-au manipulat regulile de vot și modalitățile de alegere a diferitor demnitari publici (de exemplu, alegerea lui Dodon). Și la Chișinău am avut un Bidzina Ivanishvili local care a lucrat, adesea, după cam aceleași tactici. Sau, poate, la Tbilisi au avut un Plahotniuc local. Ceea ce e cam același lucru – adesea, în spațiul ex-sovietic, dacă schimbi oligarhii cu locul, rezultatul nu se schimbă. De asemenea, cetățenii Republicii Moldova au protestat în vara anului 2017 împotriva trecerii la sistemul mixt, cel care favoriza, după cum s-a văzut, două partide – PDM și PSRM.

Însă pentru mulți dintre manifestanții georgieni, în prezent, pierderea alegerilor parlamentare din 2020 de către partidul ”Visul Georgian” a început să fie o chestiune de viață și de moarte. Din această cauză, actualele manifestații de la Parlamentul georgian nu vor înceta pe deplin, chiar dacă, probabil, vor scădea în intensitate, pregătindu-se pentru o nouă rundă de acutizare.

Sursa imaginii: