Posts

Nicolae Țîbrigan

De ce credem în mituri și profeți? Conspirații în vreme de pandemie

/0 Comments/in /by

[ANALIZĂ Buletin Nr. 5] Nicolae Țîbrigan| În actualul context al pandemiei de coronavirus există și ceva care se propagă mult mai repede – „infodemia” răspândită masiv pe rețelele de socializare. Prin infodemie, OMS înțelege „o supraabundență de informații – unele corecte, altele nu – care îngreunează accesul oamenilor la surse de încredere atunci când au mai multă nevoie de ele”. Dar la adăpostul acestui „bombardament sistematic” informațional și emoțional despre COVID-19, s-au dezvoltat o groază de mituri urbane, unele reinventate încă din perioada Războiului Rece. Substratul acestora se află în convingerea personală că nu există hazard și că orice tragedie națională sau globală este creată pentru a manipula masele.

Autorii acestor „conspirații îndeplinite” pot fi diverși. Încă din Evul Mediu se vorbea despre evrei, după care au fost francmasonii, comuniștii, reptilienii, Vaticanul, sectele oculte răspândite global, etc. Uneori, toate aceste pseudo-teorii sunt combinate la un loc pentru a întări narațiunea că există entități sau organizații oculte care doresc să controleze lumea instaurând „noua ordine mondială”. Pentru astfel de narațiuni, dezvoltarea interacțiunii inter-umane prin intermediul social-media, reprezintă un accelerator fulminant, mai ales că cercetările au relevat că miturile despre COVID-19 circulă online cu o viteză de 10 ori mai mare față de informațiile comunicate din surse oficiale, atingând și un public mult mai numeros din punct de vedere socio-demografic.

În aceste condiții, „spațiul informațional comun” de limbă română constituit între România și R. Moldova (existent cel puțin la nivelul mass-media online) fusese nu de puține ori ținta atacurilor cu știri false lansate dinspre surse marginale și anonime în scopuri pecuniare sau chiar strategice.

De exemplu, în urma monitorizării site-urilor online de știri, realizate de experții StopFals.md în februarie, s-a identificat o creștere a numărului de mituri și dezinformări despre originea coronavirusului. O serie de site-uri marginale, afiliate propagandei pro-Kremlin (KP, Flux.md, Accent TV, etc.), în frunte cu Sputnik Moldova au distribuit în spațiul digital o serie de teorii ale conspirației, precum că: 1) „NATO și UE sunt structuri periculoase care amenință lumea și uneltesc împotriva Rusiei, iar americanii vor să-și subordoneze restul lumii prin epidemia de coronavirus”; 2) „Coronavirus poate fi o armă biologică”; 3) România este controlată de „secta Soros” sau că „Globaliștii vor să ocupe România”, ș.a.m.d. Problema e că toate aceste teorii ale conspirației, inspirate parcă din Protocoalele Înțelepților Sionului, sunt distribuite intens pe grupurile de discuții de pe WhatsApp, Facebook, Odnoklassniki, etc., funcționând ca veritabile „echo chambers” (camere de ecou) pentru adepții de „secrete ascunse”(sic!). Aici imaginea dușmanului variază în funcție de context, iar tehnica de manipulare urmărește să inducă publicului, în mod artificial, un sentiment de ură/dispreț, ori chiar frică, față de cineva sau ceva.

Psihologii au încercat să explice credința unor oameni în mituri și teorii ale conspirației, și acestea pornesc de la trei condiții de bază: 1) capacitatea limitată de prelucrare analitică, logică și reflexivă a omului; 2) cantitatea enormă de informații la care suntem expuși zilnic; și 3) algoritmii și modul de funcționare ai social-media. Toți acești factori combinați creează o disponibilitate a oamenilor de a gândi uneori pe baza unor „scurtături mentale” fără prea multe argumente, anihilând automat argumentele raționale și faptele. De asemenea, criza actuală a suprasolicitat emoțiile de incertitudine și anxietate, o parte a publicului fiind dispus să creadă în aceste teorii și mituri pentru a-și reduce sentimentul lipsei de control.

Atunci când oamenii au sentimentul lipsei de control asupra unor situații, au nevoie de clarificări, iar acestea sunt servite de narațiunile manipulative bazate pe conspirații în toate domeniile posibile. Pe de altă parte, este mult mai simplu să arunci responsabilitatea pe probleme personale sau cele reflectate de presă asupra autorităților, guvernului, oculta mondială etc. Și aici teoriile conspirației sau dezinformările reușesc să ofere răspunsul rapid – „imaginea dușmanului” care are rolul de „țap ispășitor” pentru a prezerva imaginea pozitivă despre societatea noastră.

Pe de altă parte, mai putem identifica și categoria de persoane copleșite de efectul Dunning-Kruger (eroare de apreciere unde persoanele incompetente apreciază eronat competența lor ca fiind mult mai mare decât în realitate), care îi fac să se simtă speciali: „eu am înțeles și am acces la informații, spre deosebire de majoritatea banală și stupidă”. Alte studii mai arată că persoanele care cred în teoriile conspirației au mai multe șanse să creadă în diverse ipoteze pseudo-științifice și fenomene paranormale. Totuși, oamenii de știință încă n-au ajuns la o concluzie unanim acceptată cu privire predispoziția unei categorii de oameni (cu gândire critică nedezvoltată) de a da crezare acestor teorii, sau încrederea în teoriile conspirației reprezintă un fenomen generalizat care-i poate atinge pe toți. Rămâne de cercetat dacă „doar persoanele needucate răspândesc sau se încred în conspirații”.

Dar cum poate societatea civilă din R. Moldova să combată aceste teorii ale conspirației legate de coronavirus? Sunt chiar atât de periculoase? Răspunsul este mai complicat, mai ales când conspirațiile sau miturile încep să se intersecteze lejer cu știrile false sau parțial adevărate, exploatând traumele dintr-o societate vulnerabilă, cum este cea moldovenească. Totuși, cele mai eficiente soluții s-au dovedit a fi educarea publicului pentru ca acesta să se poată feri și, respectiv pentru a nu mai răspândi teoriile conspirației (chiar dacă avem dubii că ceva pare veridic; „nu o fi adevărat, dar distribui deoarece îl urăsc pe x sau z”; „nu o fi adevărat, dar o sămânță de adevăr tot trebuie să aibă” etc.).

Nici apelul la „automedicație” informațională nu este cel mai eficient, or încercând să deconspirați singuri dezinformările riscă să vă adâncească și mai mult în aceste teorii, legitimându-le. În ceea ce privește autoritățile de la Chișinău, acestea trebuie să fie mult mai transparente și să mai deschise nevoilor cetățenilor. În cele din urmă, să nu uităm că, prin aceste teorii, Rusia și alți actori maligni sădesc acum semințele pentru „fructe (geo)politice” care urmează a fi culese mai târziu.

Nicolae Țîbrigan este doctor în Sociologie și cercetător al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române. Din 2017 devine membru în Consiliului de Experți al Laboratorului pentru Analiza Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS), coordonând o serie de proiecte de demascare a dezinformării digitale din spațiul informațional de limbă română. Contribuie activ, printr-o serie de analize și investigații, la dezvoltarea platformei de „early warning” (avertizare timpurie) în ceea ce privește posibile campanii publice de dezinformare declanșate în România și R. Moldova. Se axează pe activități de cercetare și analiză a securității informaționale, media&digital literacy, fact-checking, analiza informațiilor din mediul digital, combaterea narațiunilor strategice și a propagandei în spațiul digital. Din 2020 este expert asociat LID Moldova.

Sursă imagine: Rathbones

Acest material a fost elaborat de către experții LID Moldova în cadrul proiectului The Best Way: Periodic Bulletin finanțat de către Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate (FNF). Opiniile și concluziile exprimate în prezentul material le aparțin autorilor și experților și nu reflextă în mod necesar poziția finanțatorului.

Preluarea elementelor de text, imagine, tabele sau grafice se va face cu citarea sursei, respectiv LID Moldova, încorporând hyperlink-ul aferent.

Copyright © LID Moldova

blestemul kozak

“Blestemul Kozak” asupra eforturilor Federației Ruse de a-și promova și impune propria viziune asupra conflictului din estul Ucrainei

/0 Comments/in /by

#LIDFLASH | Dan Nicu | Asupra eforturilor Federației Ruse de a-și promova și impune propria viziune asupra conflictelor mai mult sau mai puțin înghețate din fostul ei imperiu colonial planează ceea ce voi numi “Blestemul Kozak”.
După ce felia mare – și slavă – a tortului, Ucraina, a trecut printr-o schimbare de putere, pașii de apropiere între Moscova și Kiev s-au manifestat prin schimbul de prizonieri de luna trecută, care a satisfăcut o parte dintre cererile societății ucrainene – eliberarea marinarilor făcuți prizonieri în strîmtoarea Kerci, a regizorului Oleg Sentsov și a altor deținuți politici. Se părea că s-a deschis drumul spre rezolvarea pașnică a impasului din Donbas. Acum trei zile, întreaga lume a aflat că Ucraina a cedat, că guvernul de la Kiev și președintele Zelenski s-au pus de acord cu federalizarea, acceptând asa-zisa Formulă Steinmeier, iar soarta Ucrainei și, prin extensie, cea a vecinei mult mai mici și slabe Republica Moldova, este pecetluită. Nu este deloc așa.
Guvernarea de la Kiev, chiar dacă există o largă majoritate a partidului Servitorul Poporului, este conștientă că poate repeta soarta lui Ianukovici, motiv pentru care președintele Zelenski a explicat într-o adresare televizată că nu poate fi vorba despre oferirea unui statut special zonelor dn Donbas necontrolate de Kiev, fără ca mai întâi să fie respectate câteva condiții:

– Restabilirea integrală a controlului guvernamental asupra sectorului de frontieră ruso-ucraineană aflat în așa-numitele “DNR” și “LNR”.
– Dezarmarea integrală a tuturor formațiunilor armate ilegale din partea de sud-est a Donbasului și evacuarea de pe teritoriul Ucrainei a combatanților veniți din Rusia.
– Asigurarea votului la alegerile locale în conformitate cu Constituția și legile Ucrainei, cu participarea formațiunilor politice ucrainene, și a dreptului la vot pentru toate persoanele care s-au refugiat din Donbas.

Odată îndeplinite aceste condiții, Ucraina ar urma să adopte și pună în aplicare o lege privind statutul special al Donbasului, care să înlocuiască actuala lege în vigoare până în 31 decembrie 2019. Acea lege ar urma să devină definitivă doar dacă OSCE recunoaște că alegerile locale au avut loc cu respectarea standardelor democratice.Îndeplinirea condițiilor de mai sus înseamnă, de fapt, disoluția așa-numitelor DNR și LNR, ceea ce Rusia nu va accepta să se întâmple vreodată în termenii Ucrainei.

Așa că situația de blocaj, de pat, va continua. Pur și simplu Zelenski și guvernul lui au nevoie să arate că lucrează, iar Rusia are nevoie să-și lucreze imaginea șifonată. Aceste interese converg până la un punct, însă dincolo de beneficiile de imagine, viziunile diametral opuse asupra scenariilor de evoluție post-conflict blochează întregul proces. Iar societatea civilă si cetățenii de la Kiev ies în stradă, și cu cât mai multe cedări ar face guvernul ucrainean în fața Moscovei, cu atât mai mulți manifestanți vor ieși pe Maidan.
Situația seamănă cu cea de la Chișinău din noiembrie 2003, fără a avea însă caracterul de fatalitate și dezastru iminent al acesteia din urmă. Știm cum s-a terminat situația din 2003 de la Chișinău. Iar Ucraina este mult prea importantă în ecuația confruntării dintre Rusia și Occident, cel puțin acea parte a occidentului care încă mai este demnă de acest nume. Oricât ar încerca Rusia să-și impună punctul de vedere asupra țărilor pe care le ține în șah cu conflicte înghețate, efectul va fi același: blestemul Kozak, adică eșec, existând prea multe impedimente în calea Moscovei, și, cel mai important, voința popoarelor supuse agresiunii de a nu fi victime.

Manifestațiile din Georgia

În căutarea echității, împotriva sistemului electoral. Manifestațiile din Georgia

/0 Comments/in /by

#LIDFLASH | Dan Nicu| Mii de oameni din Georgia au venit din nou în fața sediului Parlamentului din Tbilisi pentru a manifesta împotriva unei guvernări pe care o acuză că i-ar fi mințit pe toți georgienii în vara acestui an atunci când, după o altă rundă de manifestații de protest, a promis, printre altele, că va asigura modificarea legislației electorale pentru alegerea parlamentului prin metoda reprezentării proporționale. Cetățenii cer trecerea la reprezentarea proporțională pentru că în condițiile sistemului mixt actual, în care 73 dintre cei 150 de deputați ai parlamentului unicameral georgian sunt aleși pe circumscripții, iar 75 pe liste proporționale închise, partidele guvernării își pot folosi accesul la resursa administrativă ca să păstreze puterea pentru un număr nelimitat de mandate. Este cazul ultimelor alegeri parlamentare, în 2016, când partidul ”Visul georgian – Georgia Democrată”, a obținut puțin peste 48% din voturile cetățenilor în circumscripția națională, asigurându-și însă 75% din numărul mandatelor din parlament, în urma câștigării a 71 din 73 circumscripții uninominale.

”Visul Georgian” este partidul unui foarte prosper om de afaceri georgian, Bidzina Ivanishvili, care a fost și prim-ministru al Georgiei între 2012-2013. Ulterior, el s-a ”retras” din politică, pentru ca să devină, în 2019 președinte al partidului de guvernământ, unica funcție pe care o deține.
În ultimii doi ani, nemulțumirile populației față de guvernarea ”Visului Georgian” a crescut, fapt demonstrat și de alegerile prezidențiale de anul trecut, în care partidul lui Ivanishvili a avut mari dificultăți în a-și impune candidatul, actualul președinte Salome Zurabishvili, în cea mai înaltă funcție a statului.

În vara acestui an, a crăpat răbdarea cetățenilor, în momentul în care un deputat rus aflat în vizită la Tbilisi și-a permis să se așeze la masa președintelui parlamentului, din sala de ședințe, și să conducă, din acel loc, evenimentul care avea loc. După câteva săptămâni de proteste cu zeci de mii de manifestanți, din care nu au lipsit violențele și luptele de stradă, Bidzina Ivanishvili a anunțat în persoană că legea electorală va fi modificată pentru a institui metoda reprezentării proporționale. Acum, când majoritatea parlamentară a refuzat să dea curs propriilor promisiuni, toți cei care au urmărit ca ”Visul Georgian” să se țină de cuvânt își manifestă nemulțumirea. Ei îi acuză pe liderii acestui partid de faptul că ar fi văzut rezultatele unor sondaje de opinie potrivit cărora în acest moment ”Visul Georgian” ar pierde alegerile, acesta fiind motivul pentru care guvernarea a renunțat să mai modifice, la cererea publicului, legea electorală, lăsând în vigoare actualele prevederi care favorizează partidele mari.


Cred că observatorului din Republica Moldova descrierea acestei situații îi pare mai arhi-cunoscută. Și la Chișinău s-au manipulat regulile de vot și modalitățile de alegere a diferitor demnitari publici (de exemplu, alegerea lui Dodon). Și la Chișinău am avut un Bidzina Ivanishvili local care a lucrat, adesea, după cam aceleași tactici. Sau, poate, la Tbilisi au avut un Plahotniuc local. Ceea ce e cam același lucru – adesea, în spațiul ex-sovietic, dacă schimbi oligarhii cu locul, rezultatul nu se schimbă. De asemenea, cetățenii Republicii Moldova au protestat în vara anului 2017 împotriva trecerii la sistemul mixt, cel care favoriza, după cum s-a văzut, două partide – PDM și PSRM.

Însă pentru mulți dintre manifestanții georgieni, în prezent, pierderea alegerilor parlamentare din 2020 de către partidul ”Visul Georgian” a început să fie o chestiune de viață și de moarte. Din această cauză, actualele manifestații de la Parlamentul georgian nu vor înceta pe deplin, chiar dacă, probabil, vor scădea în intensitate, pregătindu-se pentru o nouă rundă de acutizare.

Sursa imaginii: civil.ge

Rusia și Ucraina concesii reciproce, tatonări diplomatice și speranța încheierii războiului

Rusia și Ucraina: concesii reciproce, tatonări diplomatice și speranța încheierii războiului

/0 Comments/in /by

#LIDFLASH | Dan Nicu | La aproape un an după ce elemente ale pazei de coastă ruse din Crimeea ocupată au atacat și au răpit trei vase militare ucrainene, deschizând un nou dosar în conflictul ruso-ucrainean care se desfășoară din 2014. Totodată, sechestrarea, arestarea și judecarea a 24 de militari ucraineni aflați pe cele trei nave a fost considerată de Ucraina drept un act de agresiune împotriva ei, suficient pentru declararea stării de război în toate regiunile care dețin frontieră cu Rusia.
După venirea la putere a lui Vladimir Zelenski, s-a reușit realizarea unui schimb de prizonieri, în cadrul căruia toți cei 24 de marinari ucraineni arestați au fost întorși la Kiev. Însă cele trei nave militare, ”Berdiansk, ”Nikopol” și ”Ianî Kapu”, au rămas în posesia autorităților ruse, în condițiile în care Kievul a cerut în repetate rânduri returnarea lor.

După șirul de măsuri adoptate de administrația Zelenski și guvernul rus în vederea creșterii încrederii între cele două părți – în special semnarea ”formulei Steinmeier” de reglementare a conflictului din Donbas – zilele trecute a devenit cunoscută data la care se va desfășura următoarea întâlnire a președinților Zelenski și Putin, cu participarea liderilor Germaniei și Franței ca mediatori, în cadrul ”formatului Normandia” – 9 decembrie.

În anticiparea acestei întrevederi, de la care se așteaptă demararea efectivă a procesului de reglementare a conflictului din Donbas, partea rusă s-ar fi angajat, potrivit unor informații difuzate pe 15 noiembrie de publicația rusă Kommersant, să întoarcă Ucrainei cele 3 nave militare, îndeplinind astfel în măsură deplină decizia din mai a tribunalului ONU privind dreptul maritim, care prevedea eliberarea marinarilor și navelor reținute în noiembrie 2018. Potrivit surselor invocate de Kommersant, autoritățile ruse și ucrainene s-ar afla la ultimele etape ale negocierilor, convenindu-se deja locul și modalitatea de predare și primire a ambarcațiunilor, iar operațiunea ar trebui să se desfășoare până la sfârșitul lunii noiembrie. Respectivele informații au fost preluate, pe 16 noiembrie, de către presa ucraineană. Consilierul președintelui Ucrainei, Andrei Ermak, a confirmat existența acestor negocieri și caracterul lor avansat.

Pe 17 noiembrie, a fost observată scoaterea celor trei nave ucrainene din raza portului Kerci, din Crimeea ocupată. Acestea ar urma să fie transportate până la câteva zeci de kilometri de Odesa, unde vor fi preluate de nave ale forțelor maritime ucrainene. Navele vor fi întoarse cu tot armamentul de la bord, dar fără muniții și stațiile de comunicații radio.
Deocamdată, președintelui Zelenski și administrației sale îi reușește să obțină de la partea rusă satisfacerea unor cereri ale Ucrainei care datează încă din perioada mandatului lui Petro Poroșenko – cazul celor trei nave militare este un exemplu în acest sens. Însă cunoscând metodele de negociere ale părții ruse, nu putem să nu ne întrebăm: ce preț vor avea pentru Ucraina aceste cedări ale Rusiei? Data trecută când Rusia i-a promis Ucrainei miliarde de euro, i-a cerut și să renunțe la acordul de asociere cu Uniunea Europeană, ceea ce a provocat manifestațiile Euromaidan și schimbarea de putere, urmată de agresiunea rusă din Crimeea și Donbas. Acum, Rusia arde de dorință să reintegreze Donbasul în Ucraina, impunând un sistem de checks-and-ballances, care să facă imposibilă aderarea Ucrainei la UE și la NATO și, cel puțin în anumite momente-cheie, să asigure subordonarea Kievului față de Moscova în materie de politică externă.

Pe 9 decembrie și în zilele următoare va deveni clar dacă eforturile Rusiei de a-și atașa o ”față umană” privind Ucraina dau roade și în ce mod. Fără îndoială, Vladimir Zelenski își dă seama că pe măsură ce îi scade popularitatea în rândurile ucrainenilor, i se îngustează și plaja de manevră privind normalizarea relațiilor cu Rusia. De aceea, ambele părți se grăbesc.

Sursă imagine: startribune.com

Liviu IancuLiviu Iancu Cele mai importante aspecte ale alegerilor pentru cel de-al nouălea Parlament European 1

UE trebuie să fie fermă faţă de Serbia şi aderarea ei la Uniunea Economică Eurasiatică

/0 Comments/in /by

#LIDFLASH | Liviu Mihail Iancu | Aderarea Serbiei la Uniunea Economică Eurasiatică (UEE), produsă vineri prin semnarea la Moscova a unui acord între premierul sârb Ana Brnabić şi omologii ei din Rusia, Belarus, Kazahstan, Armenia şi Kârgâzstan reprezintă nu doar o lovitură de imagine pentru Uniunea Europeană (UE), ci şi o dovadă a erorilor recente comise în Balcanii de Vest şi o reală provocare pentru Bruxelles.
În calitate de stat candidat la aderarea în UE care primeşte 2,9 miliarde de euro până în 2020 pentru realizarea reformelor necesare integrării, ar fi fost de aşteptat ca Serbia să se alinieze mai mult la Politica Externă şi de Securitate Comună a Uniunii. În schimb, Belgradul a refuzat să se alăture sancţiunilor economice impuse de UE Rusiei începând cu 2014, a procurat cantităţi mari de tehnică militară rusească şi organizează exerciţii militare comune cu armata rusă pe propriul teritoriu, iar acum se alătură UEE, proiect gândit la Moscova ca o contrapondere la Uniunea Europeană şi o alternativă hegemonică rusească pentru statele din CSI.

În aceste condiţii, explicaţiile Serbiei că aderarea la UEE nu este decât o actualizare a unor mai vechi acorduri de liber schimb cu state ex-sovietice şi că ea este reversibilă în cazul în care se va pune problema intrării în UE nu sunt suficiente pentru a diminua impactul evenimentului de vineri. Chiar şi declaraţiile mai curajoase ale preşedintelui sârb Aleksandr Vucić care arăta pe drept cuvânt că, în contextul respingerii de către UE a începerii negocierilor de aderare ale Macedoniei de Nord şi Albaniei, ca urmare a veto-ului total neinspirat al Franţei, „regiunea nu se poate baza exclusiv pe vecinii ei occidentali”, nu sunt în măsură să micşoreze grava contradicţie între statutul de candidat pentru aderare la UE şi cel de membru al UEE pe care le deţine acum Serbia.

UE este obligată acum să adopte o poziţie fermă pentru a atrage atenţia Serbiei şi oricăror alte ţări din vecinătate că de la un punct încolo nu mai pot avansa concomitent în proiecte integraţioniste concurente. În caz contrar, luând în calcul şi recenta eroare gravă, comisă în raport cu Macedonia de Nord şi Albania, politica de vecinătate a UE în Balcanii de Vest şi în estul Europei va fi total decredibilizată. State precum Republica Moldova şi Ucraina, văzând că există posibilitatea ca depunând eforturi mari pentru integrarea europeană să nu primească totuşi retribuţiile aşteptate, precum Macedonia de Nord şi Albania, dar şi că „jucând la două capete” nu suportă consecinţe negative, precum ar putea fi cazul Serbiei, vor fi tentate să încetinească ritmul reformelor solicitat de UE şi să adopte un joc geopolitic dublu între Europa şi Rusia.

Eugen Muravschi - Lumina de la capătul Găgăuziei

Lumina de la capătul Găgăuziei

/0 Comments/in /by

[ANALIZĂ Buletin Nr. 1] Eugen Muravschi | Pentru mulți politicieni, analiști și jurnaliști moldoveni, Găgăuzia e o regiune problemă, un fel de Transnistrie mai puțin gravă, o frînă care încetinește integrarea europeană a țării și ne ține pe toți în sfera de influență a Rusiei. La urma urmei, moldovenii cel puțin sunt divizați în această chestiune de Est vs Vest, dar găgăuzii sunt aproape în unanimitate în tabăra pro-rusă. Sunt adesea descriși ca antieuropeni, românofobi, separatiști, rusofoni, spălați pe creier de propaganda sovietică, etc. Pe scurt, un fel de captivi voluntari într-o cușcă ideologică foarte îngustă. Și e vina lor, desigur. Totuși, adevărul este mai complex și, din fericire, mai puțin sumbru. Voi aborda mai jos cîteva aspecte ale „problemei găgăuze”.

Românofobia

Unioniștii sunt printre cei mai înverșunați împotriva găgăuzilor, pe care îi acuză de românofobie. Spre exemplu, un video în care o băbuță povestește cum găgăuzii prădau familiile moldovenilor plecați la război a fost distribuit de peste 2000 de ori. Portalul MoldNova, într-un articol despre sărbătoarea vinului în Comrat, lua peste picior „ținutul luminos al autonomiei”, faptul că bașkanul Irina Vlah vorbea în rusă și că mîncarea tradițională a găgăuzilor erau sarmale „gătite în conformitate cu cele mai bune tradiții moldovenești”. Ultima parte e cu atît mai ridicolă cu cît sarma e o mîncare și un cuvînt pe care l-am luat de la turci, ai căror frați creștini sunt găgăuzii. Un alt portal finanțat de București, Deschide.md, a scris despre monumentul vameșilor de la Comrat, care conține harta URSS, într-un limbaj care seamănă mai tare cu comentariile de pe Facebook decît cu jurnalismul: „Găgăuzii nu se pot împăca cu gândul că Uniunea Sovietică s-a prăbușit și se cer din nou ocupați”.

Astfel de exemple sunt numeroase și ele nu fac decît să agraveze problema. Cînd unioniștii nu se limitează doar la politică și ajung să se lege pînă și de sarmalele găgăuzilor, astfel de atitudini și comportamente trezesc amintiri despre fasciștii și jandarmii români. Chiar dacă au fost amplificate de propaganda sovietică, astfel de amintiri nu sunt închipuite. Că mulți unioniștii refuză încă să recunoască crimele României din timpul celui de-al II-lea Război Mondial și îl apără pe Antonescu e un alt factor care alimentează scepticismul găgăuz față de mișcările politice pro-românești. Locuitorii de rînd ai autonomiei nu sunt românofobi în sensul larg al cuvîntului, ci doar anti-unioniști. Ei nu-l displac pe Băsescu pentru că e etnic român, ci pentru că e un promotor al Unirii, iar pentru găgăuzi retorica unionistă e bazată pe vină și acuzații: „Antonescu e bun pentru că Stalin a fost mai rău”, „găgăuzii nu au dreptul să decidă soarta țării pentru că sunt venetici”, „e vina lor că încă nu au învățat româna”, etc.

Faptul că găgăuzii sunt anti-Unire nu poate fi explicat doar prin propaganda sovietică/rusă. Discursul inflexibil și neinformat al unioniștilor a contribuit și contribuie în continuare la menținerea scepticismului anti-românesc printre găgăuzi. Așa-zisa românofobie e doar o reacție firească la un discurs politic amenințător. Recunoașterea crimelor României din timpul războiului și acceptarea statutului de băștinași fără asterisc pentru găgăuzi sunt printre primii pași care le-ar permite unioniștilor să pornească un dialog real și folositor.

Nostalgia sovietică

O altă critică adusă autonomiei e nostalgia exagerată după Uniunea Sovietică, aceeași URSS care prin foamete și deportări a ucis unul din trei găgăuzi în perioada stalinistă. Sondajele arată că ~40% din populația UTAG vede URSS ca patria sa istorică. Moldova e pe locul doi cu 35.3%, iar Rusia pe trei cu 17.7%. O privire asupra istoriei acestui popor ajută la înțelegerea acestor rezultate.

Istoria timpurie a găgăuzilor e neclară și dezbătută de istorici, dar istoria modernă începe cu migrația lor din Bulgaria în Imperiul Rus. Da, pămînturile pe care s-au așezat ei fac parte din Moldova, însă, politic și administrativ, ei au imigrat către o provincie a Imperiului Rus, nu către un ținut românesc. Regiunea era multietnică și găgăuzii au fost invitați să ocupe satele părăsite de tătării Nogai, pe care rușii i-au strămutat de la granița Imperiului fiindcă erau prea apropiați de turci. Mai tîrziu, în URSS, găgăuzii s-au pricopsit pentru prima dată cu o limbă literară și cu școli cu predare în această limbă. Chiar dacă a fost o perioadă de scurtă durată, găgăuzii o țin minte ca un fel de naștere a culturii lor moderne. Din punct de vedere politic, găgăuzii au fost făuriți ca cetățeni moderni tot de către sovietici. La temelia identității găgăuze sunt multe cărămizi puse de către ruși și sovietici și acest fapt nu poate fi negat sau anulat.

„Dar, totuși, crimele staliniste?!” e o reacție de înțeles. În pofida stereotipurilor, nu toți găgăuzii tînjesc după URSS. La începutul anilor 90, procesele politice de la Comrat erau asemănătoare cu cele de la Chișinău. Un reprezentant al mișcării Gagauz Halkı, ulterior ilegalizată pentru separatism, a fost prezent la inaugurarea Frontului Popular în 1989. O bună parte a intelectualității își dorea, ca și colegii lor de la Chișinău, o renaștere a culturii naționale și condițiile politice necesare pentru aceasta. Ca și la Chișinău, în timp, fostele elite birocratice au revenit la putere și au făcut tot posibilul să păstreze status quo-ul.

Astăzi, generații mai tinere încep să regîndească istoria în mod critic. URSS nu mai e văzută doar în culori roz. Anul trecut, doi dintre „bătrînii” autonomiei au propus instituirea unei zile pentru comemorarea victimelor foametei din 1946-1947. Chiar dacă ideea nu a adunat suficiente voturi în Adunarea Populară, portalul gagauzmedia.md și muzeul satului Avdarma au lansat un concurs: studenți și elevi de liceu au făcut interviuri în găgăuză cu supraviețuitori ai foametei, iar cele mai bune au fost premiate și publicate. În același sat există un moment dedicat victimelor foametei. Monumente asemănătoare au apărut și în alte sate. În Ceadîr-Lunga, asociația Doorluk organizează întîlniri comemorative în fiecare an. Încet, lucrurile se schimbă și narațiunile istorice tradiționale sunt puse în discuție. Găgăuzia nu este relicva sovietică pe care o cred unii.

Problema limbii

Cea mai mare problemă a autonomiei ține probabil de necunoașterea limbii române. Această barieră lingvistică îngreunează comunicarea dintre găgăuzi și restul moldovenilor și îi izolează informațional. Doar 12.5% dintre locuitorii regiunii spun că pot vorbi fluent limba română/moldovenească. Vina este mai degrabă a politicienilor decît a oamenilor de rînd. Majoritatea covîrșitoare a acestora (74.5%) este de acord că toți cetățenii trebuie să cunoască limba de stat. Cu alte cuvinte, găgăuzii sunt deschiși să învețe limba română. E o chestiune de condiții și motivație. 

La nivel practic, limbile prioritare pentru ei sunt găgăuza și rusa. Prima e limba lor nativă, ceea ce nu necesită explicații. La rîndul ei, rusa, deși limbă străină, e percepută și folosită la fel de mult ca nativa găgăuză. Mai mulți găgăuzi folosesc acasă rusa decît găgăuza. Avantajele sunt evidente: e o limbă care permite comunicare și cu alte grupuri etnice precum moldovenii, bulgarii sau ucrainenii, e o limbă care oferă acces la un spațiu informațional și cultural foarte bogat (de la RuNet și divertisment TV pînă la literatura clasică rusă), și e o limbă care le permite găsirea unui loc de muncă în majoritatea fostelor membre URSS, în special în Rusia. Astfel, chiar dacă sunt deschiși să învețe româna, cel puțin la nivel de principiu, găgăuzii își vor direcționa eforturile personale către găgăuză și rusă. Motivația este în egală măsură pragmatică și ideologică. Găgăuzii nu preferă rusa doar fiindcă iubesc Rusia. La fel de importante sunt oportunitățile de muncă și educație care vin odată cu această limbă.

Integrarea lingvistică a autonomiei necesită eforturi și costuri din partea Chișinăului. Mai mult de jumătate din găgăuzi (56%) au o atitudine pozitivă față deschiderea unor școli comune unde o parte din lecții să fie în rusă, iar o parte în română. Totuși astfel de școli sunt puține. În cadrul aceluiași sondaj, respondenții au fost întrebați ce măsuri sunt necesare pentru ca cei care nu cunosc limba de stat să o învețe. 46.4% din găgăuzi au spus că trebuie îmbunătățită calitatea predării, 45.3% au zis că trebuie organizate cursuri în toate localitățile, 24.6% cred că numărul orelor de română în școli trebuie mărit, iar 21% cred că ar prinde bine niște materiale pentru învățarea de sine stătător a limbii.

Soluțiile nu sunt ușoare, dar nici imposibile. Găgăuzii vor să învețe limba română, chiar dacă o numesc moldovenească, și avem studii și sondaje care arată ce trebuie făcut. Pasul următor e ca autoritățile de Chișinău și de la Comrat să vrea pe bune să facă ceva în direcția asta. Un caz promițător e cel al primarului de Comrat, Serghei Anastasov, care a învățat româna și e în favoarea extinderii predării ei în autonomie. Scuza eternă rămâne lipsa banilor și, pentru că lipsesc banii, lipsesc și învățătorii. Fără a critica felul în care guvernarea administrează bugetul național, voi puncta doar că banii cheltuiți pe proiecte precum Arena Națională sau așa-zisele drumuri bune ar fi putut fi alocați pentru integrarea lingvistică a Găgăuziei. Iar dacă acceptăm scuza că Moldova e săracă, o sursă de finanțare ar putea fi România, care să sprijine deschiderea și funcționarea unor școli cu predare în română/rusă sau română/găgăuză. Sau publicarea unor cursuri online și a unor materiale pentru învățare independentă. Cu siguranță, ar fi un proiect mai util decît multe din activitățile finanțate de ICR. De asemenea, mai este Turcia, care deja investește foarte mult în autonomie. Dacă guvernanții de la Chișinău tot s-au împrietenit cu Erdoğan, ar putea să-i ceară să-i ajute și în această chestiune. În fine, există și UE, care are un cadru legal dezvoltat și multă experiență în integrarea și protejarea minorităților etnice. Pe lîngă finanțare, europenii ar putea oferi asistență tehnică în elaborarea și implementarea politicilor lingvistice în Găgăuzia.

Concluzie

Situația în Autonomia Găgăuză nu este atît de sumbră pe cît pare la prima vedere. Găgăuzii sunt și ei cetățeni ai acestui stat sărac și corupt. Ei vor să învețe româna, încep să revizuiască istoria moștenită de la URSS și nu sunt românofobi, ci doar sceptici și defensivi. Ca și restul moldovenilor, găgăuzii se chinuie să-și făurească un trai decent, iar mulți pleacă peste hotare, mai ales în Rusia și Turcia, unde nu mai au nici timp, nici chef, nici folos să învețe româna sau să cerceteze crimele comunismului.

ARTICOL de Eugen Muravschi, masterand la Universitatea din Istanbul (Sociologie), studiază identitatea etno-lingvistică a găgăuzilor. 

Acest material a fost elaborat de către experții LID Moldova în cadrul proiectului The Best Way: Periodic Bulletin finanțat de către Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate (FNF). Opiniile și concluziile exprimate în prezentul material le aparțin autorilor și experților și nu reflextă în mod necesar poziția finanțatorului.

Preluarea elementelor de text, imagine, tabele sau grafice se va face cu citarea sursei, respectiv LID Moldova, încorporând hyperlink-ul aferent.

Copyright © LID Moldova