#LIDFLASH | Liviu Mihail Iancu | Uniunea Europeană a impus vineri, 2 octombrie, sancțiuni împotriva a 40 de oficiali din Belarus implicați în fraudarea masivă a alegerilor prezidențiale din 9 august și în reprimarea violentă a protestelor pașnice ale populației beloruse nemulțumite de perpetuarea în acest fel a regimului dictatorului Aleksandr Lukașenko.
Sancțiunile UE împotriva regimului din Belarus – târzii și neconvingătoare
Sancțiunile UE, constând în interdicții de călătorie și în înghețarea activelor bancare pentru figuri-cheie din verticala puterii lui Lukașenko, precum ministrul de interne Iurii Karaev, dar nu pentru Lukașenko însuși, vin la aproape două luni după alegerile fraudate, timp în care statele baltice, Marea Britanie, Canada și SUA au adoptat propriile lor sancțiuni împotriva unor diferite liste de oficiali beloruși.
În mod oficial, întârzierea se datorează Ciprului – susținut tacit de Grecia și Franța – care deși a fost de acord de principiu cu sancțiunile împotriva regimului din Belarus, a condiționat punerea lor în practică de adoptarea de măsuri similare contra Turciei cu care se află în dispută privind resursele energetice submarine din Mediterana Orientală.
De abia ca urmare a adoptării tot vineri a unei declarații a Consiliului European care amenință Ankara cu sancțiuni extinse dacă nu va adopta o abordare constructivă pentru detensionarea diferendului din estul Mediteranei, unanimitatea necesară pentru adoptarea măsurilor contra conducerii din Belarus a fost atinsă. Aparent, sancțiunile UE, târzii și restrânse ca impact, au mai degrabă rolul de a demonstra cumva cetățenilor europeni că guvernele lor sunt preocupate de respectarea drepturilor omului și a valorilor democratice în vecinătatea UE, decât de a conduce cu adevărat la obiectivele declarate ale Bruxelles-ului: invalidarea rezultatului scrutinului din august și reluarea alegerilor într-o manieră corectă, încetarea represiunii și reluarea dialogului, eliberarea deținuților politici. De altfel, conducerea din Belarus nu a părut impresionată de sancțiuni, răspunzând cu contra-sancțiuni similare, la reciprocitate, retrăgându-și ambasadorii din Polonia și Lituania și solicitând corespondenților străini să se reacrediteze la Minsk. Mai mult, Moscova s-a aliniat Minsk-ului și a impus și ea sancțiuni acelorași oficiali europeni ca și Belarusul.
Sancțiunile UE împotriva regimului Lukașenko – încurajare sau avertisment pentru Chișinău?
La o primă vedere, răspunsul ar putea fi unul afirmativ, cu atât mai mult cu cât pentru Igor Dodon nu ar fi necesară decât o fraudare limitată, de ordinul a câtorva zeci de mii de voturi, care poate fi obținută prin mijloace nu foarte complicate, precum turismul electoral din Transnistria sau disproporția în numărul secțiilor de vot deschise în străinătate. Este greu de presupus că UE și alte state occidentale ar avea argumentele (și interesele) necesare pentru a impune măsuri drastice împotriva Republicii Moldova în acest caz, incomparabil mai puțin revoltător decât situația din Belarus. De altfel, nici în 2016 Chișinăul nu a fost sancționat pentru fapte electorale de o gravitate comparabilă.
Pe de altă parte, ca urmare a existenței unui acord de asociere și a interconectării economiei moldovenești cu cele europene, UE deține mai multe pârghii pentru a influența Republica Moldova decât în cazul Belarusului, pârghii care nu necesită unanimitate din partea statelor membre pentru a fi puse în aplicare. Mai mult, o parte a frustrării liderilor europeni față de neputința de a acționa decisiv în cazul Belarusului ar putea fi înlăturată printr-o acțiune cu mai mulți sorți de izbândă în cazul Chișinăului.
Este nevoie însă ca opoziția să fie în măsură să prezintă dovezi numeroase și irefutabile ale eventualelor fraude comise și probabil de impactul mediatic al unor proteste de stradă de dimensiunea celor din Minsk, pentru ca Europa să activeze paleta mijloacelor diplomatice și economice pe care le are la dispoziție.
Concluzii
Deși Igor Dodon și apropiații săi din guvernul Republicii Moldova s-ar putea să fie mai degrabă tentați de a recurge la unele metode de fraudare ale alegerilor electorale ca urmare a aparentei slăbiciuni și șovăieli demonstrate de UE în cazul Belarusului, ei ar trebui să fie totuși conștienți de faptul că nicio situație istorică nu este perfect asemănătoare cu o alta și că marile surprize pot apărea oricând. De altfel, Republica Moldova este țara în care nu demult pro-rușii și pro-europenii s-au înțeles, cu binecuvântarea și chiar îndemnul SUA, UE și Rusiei, pentru a debarca de la conducerea țării un oligarh mult mai bine înrădăcinat la acea vreme decât este Igor Dodon în prezent.
https://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2020/10/Mesajul-catre-Chisinau-dat-de-sanctiunile-UE-pentru-fraudarea-alegerilor-din-Belarus.png628907adminhttps://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2024/08/s1-LID-logo-2-300x300.pngadmin2020-10-16 16:12:522020-10-29 16:13:24Mesajul către Chișinău dat de sancțiunile UE pentru fraudarea alegerilor din Belarus
[ANALIZĂ Buletin Nr. 6] Dan Nicu | Pandemia în care a fost aruncat tot globul la începutul anului 2020 este o ocazie unică de a observa comportamentul actorilor politici care exercită guvernarea în diferite țări ale lumii. Confruntați cu necesitatea de a se adapta unor provocări inedite în cariera lor politică, unii dintre aceștia au apelat la măsuri de control de natură cvasidictatorială – formal, pretinzând că au nevoie de ele pentru a nu admite prăbușirea țărilor lor în haos, de facto – pentru a se asigura că nu-și vor pierde puterea.
În articolul care urmează vom analiza două cazuri de țări foarte apropiate geografic de noi, vecine între ele, formal democratice, în care doi lideri au profitat de criza pandemică și și-au transformat țările din democrații șubrede în dictaturi de facto. Primul caz este cel al Ungariei, al doilea este cel al Serbiei.
Viktor Orban și guvernarea prin decret
La sfârșitul lunii martie, în parlamentul unicameral al Ungariei a fost introdus un proiect de lege care îi permite prim-ministrului Viktor Orban să conducă țara prin intermediul decretelor pe termen nelimitat. Același proiect de lege prevedea introducerea unei pedepse penale pentru răspândirea intenționată de știri false cu privire la pandemia de SARS-Cov-2, în mărime de până la cinci ani de detenție. Știrile false intră în vizorul legii dacă instanțele de judecată consideră că acestea ar afecta substanțial capacitatea guvernului de a gestiona criza pandemică. Pentru a fi adoptat în aceeași săptămână în care a fost propus, proiectul de lege ar fi avut nevoie să fie votat de patru cincimi dintre membrii Adunării Naționale, adică 160 din 199, fapt irealizabil din cauza partidelor de opoziție, deținătoare a 66 de mandate. Toate partidele de opoziție s-au opus măsurilor propuse prin noua lege, ceea ce a determinat partidul de guvernare Fidesz să aștepte o nouă ședință a parlamentului, la care avea dreptul să adopte noua lege cu două treimi din voturile parlamentarilor, ceea ce s-a și întâmplat pe 30 martie 2020.
Pe tot parcursul dezbaterilor cu privire la adoptarea legii în cauză, poziția partidului de guvernământ, Fidesz, a fost una deosebit de dură, acesta nefiind dispus să facă opoziției singura concesie cerută: stabilirea unui termen concret la care ar fi expirat prerogativele extraordinare care-i permit lui Viktor Orban să guverneze de unul singur, fără participarea parlamentului.
În același timp, într-o serie de țări europene care și-au abilitat, prin lege, anumiți funcționari publici cu prerogative sporite pentru a înfrunta criza pandemică, toate aceste măsuri au venit cu un termen limită. Este cazul legii britanice privind pandemia, adoptată în martie, care expiră în șase luni – în cazul în care Camera Comunelor nu decide să o prelungească pentru încă șase.
În Franța, măsurile propuse de președintele Emanuel Macron sunt valabile pe durata a două luni, perioada putând fi extinsă dacă este nevoie. În România, starea de urgență a fost adoptată pentru o lună, fiind prelungită ulterior pentru încă o lună, și fiind înlocuită prin starea de alertă, care nu alterează în mod fundamental funcționarea instituțiilor statului.
Impunerea, în mijlocul Europei și a Uniunii Europene, a unei stări de urgență care oferă conducătorului statului posibilitatea de a guverna fără să poată fi oprit în vreun fel, pe durată nelimitată, este contrară comportamentului normal al factorilor de decizie într-un stat cu democrație funcțională.
Însă Ungaria avansează cu pași rapizi pe calea degradării democrației nu de azi sau de ieri, ci de 10 ani, de când partidul Fidesz și liderul său, Viktor Orban, guvernează țara. Este adevărat că, în 2010 Fidesz a revenit la putere în urma unui vot liber și democratic al electoratului maghiar. Însă dintr-o țară ancorată ferm în climatul de consolidare al democrației caracteristic noilor membre ale Uniunii Europene din Europa Centrală în anii 2000, Ungaria s-a pomenit în situația de a fi singura țară din UE care are o guvernare autoproclamată pompos drept iliberală – și care nu se jenează să adopte măsuri ale ”conservatorismului social” (un fals conservatorism, de fapt) și ”democrației suverane” de tip putinist. Printre aceste măsuri se numără adoptarea unui sistem electoral care face foarte dificilă schimbarea partidului de guvernământ, asigurându-i acestuia (și unui mic partid satelit) o supermajoritate de două treimi din mandatele parlamentare.
Treptat, după 2010, justiția a fost aservită guvernării, majoritatea instituțiilor independente de presă au fost preluate de apropiați ai puterii sau închise, o bună parte a economiei a fost etatizată iar organizațiile non-guvernamentale care promovează democrația și drepturile civice au fost desemnate drept agenți străini, ostili la adresa Ungariei, activitatea fiindu-le serios îngrădită. La capitolul protecției drepturilor omului, Ungaria devine, destul de rapid, codașa Uniunii Europene. Atitudinea deosebit de ostilă a guvernului maghiar împotriva migranților din 2015-2016, ajungând până la paroxism, la constituirea, cu acordul autorităților, a unor ”gărzi civice” paramilitare care patrulau, împreună cu forțele armate, hotarele țării, a trezit asocieri involuntare cu regimurile totalitare fasciste și naziste din perioada interbelică.
În același timp, subiectul minorităților LGBT a fost transformat într-o sperietoare antioccidentală. Din punct de vedere economic, guvernarea Fidesz s-a manifestat mai mult printr-o stagnare, decât printr-o creștere – ceea ce a permis unei țări precum România, de exemplu, care cu ani numărați în urmă era cu mult în urma Ungariei la capitolul veniturilor populației, să ajungă astăzi foarte aproape de ultima.
Măsurile luate de autoritățile maghiare în martie au fost criticate de exponenți ai principalelor organizații de apărare a drepturilor omului, precum Amnesty International, de reprezentanții opoziției parlamentare și extraparlamentare, dar și de unii membri ai Parlamentului European. Îngrijorările se referă atât la pericolul unei guvernări autoritare, cât și la cel al lansării unor măsuri de represiune și mai dure împotriva presei independente, atâta câtă a mai rămas. Concret, guvernarea ar putea folosi noile prevederi ale legii pentru a-i acuza pe jurnaliștii independenți de acțiuni ”antiguvernamentale” prin răspândirea a ceea ce autoritățile vor considera că sunt știri false. Astfel, se deschide drumul pentru autocenzură, adică Ungaria riscă să ajungă acolo de unde a plecat în 1989 – într-o realitate politică de tip totalitar.
Pe data de 18 iunie, legea privind puterile excepționale ale prim-ministrului a fost abrogată, în schimb fiind adoptată o altă lege care prevede că o nouă stare de urgență, însoțită de guvernarea prin decrete adoptate de către prim-ministru, poate fi instituită de către guvern fără a mai consulta parlamentul, la recomandarea medicului epidemiolog șef al țării, care este numit de guvern. În mod specific, legea prevede că starea de urgență și guvernarea prin decret pot fi introduse fără un vot în parlament în cazul în care guvernul declară întâi ”stare de urgență în sănătatea publică”. E de menționat că nici în această lege nu este prevăzut vreun termen al suspendării guvernării democratice – aceasta ar urma să fie instituită nelimitat, până când noi circumstanțe ar justifica ridicarea ei (în viziunea aceluiași prim-ministru, bineînțeles).
Astfel, în momentul de față, guvernarea de la Budapesta dispune de încă un instrument de distrugere a democrației, pe lângă cele pe care le crease din 2010 încoace. Regimul Orban a folosit criza pandemică pentru a testa cu succes ceea ce înainte părea irealizabil: instaurarea dictaturii de facto. Acum, prin legea adoptată în iunie, Fidesz capătă un buton roșu pe care poate apăsa oricând, scornind în prealabil niște motive, și aruncă la coșul de gunoi constituția și legile țării. Prim-ministrul maghiar deține în prezent capacitatea de a deconecta democrația în mod legal, ca apoi s-o conecteze la loc oricând îi convine. Într-o țară membră a Uniunii Europene, așa ceva este de neconceput și contravine cel puțin unuia dintre criteriile de la Copenhaga, pe care trebuie să le îndeplinească orice stat membru UE.
Aleksandar Vucic acuză ”agenturile străine” că nu-l lasă să devină dictator
În a doua jumătate a lunii martie, Serbia a urmat exemplul vecinei de la nord, Ungaria, decretând o stare de urgență de o duritate neobișnuită pentru Europa. Președintele Aleksandar Vucic, liderul de facto al Partidului Progresist Sârb, aflat la guvernare, a anunțat instituirea stării de urgență pe data de 15 martie 2020, fără să indice și durata acestei măsuri. La fel ca prim-ministrul maghiar Viktor Orban, Vucic și-a oferit sie însuși prerogativa de a conduce țara prin decrete, ocolind Parlamentul. Exponenți ai opoziției sârbe au atras atenția asupra faptului că președintele Vucic își depășește vădit prerogativele mai mult ceremoniale pe care i le oferă Constituția Serbiei. O imensă sală de expoziții din Belgrad a fost transformată într-un spital improvizat cu aproximativ 3.000 de paturi, ceea ce a provocat reacții de frică în rândurile populației. Însă președintele Vucic a declarat că se bucură dacă cetățenii se simt speriați, deoarece astfel vor respecta ordinele de a sta acasă.
Începând cu luna mai, starea de urgență a fost ridicată, președintele nu mai guvernează prin decrete. Însă măsurile succesive de liberalizare au fost însoțite, începând cu luna iulie, de o creștere a incidenței cazurilor de Covid-19, ca aproape peste tot în Europa. Astfel, la începutul lui iulie, guvernul sârb și președintele Vucic și-au anunțat intenția de a reintroduce starea de urgență, cu tot ce a conținut aceasta din martie până în mai, inclusiv guvernarea prin decrete prezidențiale. Instantaneu, în țară au izbucnit manifestații de protest, care au degenerat în confruntări violente între manifestanți și forțele de ordine, în fața sediului parlamentului țării. După ce acesta din urmă a fost pe punctul de a fi luat cu asalt de către protestatari, președintele Vucic a anunțat că renunță la intențiile sale de a reinstaura starea de urgență. În același timp, acesta i-a acuzat pe protestatari că ar fi dirijați de servicii secrete străine, extremiști și criminali.
Au fost nevoie de manifestații violente pentru a-l determina pe Vucic să renunțe la intențiile sale, însă asta nu înseamnă că, la prima oportunitate, acestea nu ar putea fi reluate. Partidul prezidențial se află în fruntea unei coaliții care controlează peste două treimi din mandatele parlamentare (188 din 250), ceea ce înseamnă că poate modifica textul Constituției oricând dorește. Iar Serbia a traversat un declin susținut al democrației din 2012 până în prezent, de când se află la putere actuala guvernare.
”Figuri providențiale” care instaurează dictatura de facto
Acesta este principalul element comun al evoluției vieții politice în cele două țări luate în discuție în acest articol, Ungaria și Serbia – în amândouă, partide politice care au venit la putere pe cale democratică au îngrădit democrația, subordonându-și instituții independente (justiție, presă) și instaurând niște regimuri autoritare de facto, conduse de figuri ”providențiale”. În primăvara acestui an, Viktor Orban și Aleksandar Vucic au ”gustat din fructul oprit” al dictaturii, în prezent căutând momentul potrivit pentru a reintroduce guvernarea prin decret. Iar în condițiile unei evoluții negative a crizei pandemice în toamna și iarna acestui an, cât și la începutul anului viitor, ambii lideri vor identifica oportunități pentru a-și urma planurile.
”Oleacă dictator?”
Este important ca aceste două antimodele să nu fie preluate și în alte state din împrejurimi. Cunoaștem mult mai aproape de noi un personaj ajuns, accidental, președinte, care divinizează lideri precum Lukașenko, Putin sau Orban. Acest personaj, se știe, și-ar dori foarte mult să-și poată permite și el să se simtă ”oleacă dictator”. Poate, dacă va reuși să câștige alegerile prezidențiale din noiembrie și să-și încropească ulterior o majoritate parlamentară, visul îi va deveni realitate. În detrimentul cetățenilor statului care are nefericirea să-l aibă în fruntea sa.
Dan Nicu a absolvit Facultatea de Științe Politice și masteratul în Teorie și Analiză Politică a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București, cu teze de licența și, respectiv, dizertație, care analizează problema tranziției post-sovietice a Republicii Moldova. Autor a două volume: „Copiii vitregi ai Istoriei sau Se caută o revoluție pentru Basarabia“ (2008) și „Moldovenii în tranziție“ (2013). În ultimii ani, a colaborat la mai multe publicații din România și Republica Moldova, printre care Adevărul, Cotidianul, Timpul. În perioada 2019-2020 a urmat cursuri ale Facultății de Științe Politice și Relații Internaționale de la Universitatea din Varșovia în cadrul programului internațional de cercetare științifică ”Lane Kirkland”, cu un studiu al fenomenului știrilor false ca parte a amenințărilor hibride. Din 2020 este expert asociat LID Moldova.
Acest material a fost elaborat de către experții LID Moldova în cadrul proiectului The Best Way: Periodic Bulletin finanțat de către Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate (FNF). Opiniile și concluziile exprimate în prezentul material le aparțin autorilor și experților și nu reflextă în mod necesar poziția finanțatorului.
Preluarea elementelor de text, imagine, tabele sau grafice se va face cu citarea sursei, respectiv LID Moldova, încorporând hyperlink-ul aferent.
https://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2020/10/Dan-Nicu-Coronavirus-sau-marasm.jpg8231573adminhttps://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2024/08/s1-LID-logo-2-300x300.pngadmin2020-10-02 14:53:552020-10-20 14:57:59Dictatorii de lângă noi. Cum au folosit liderii autoritari criza pandemică pentru putere nelimitată
#LIDFLASH | Liviu Mihail Iancu | 1,5 milioane de echipamente medicale de protecție pentru combaterea epidemiei de COVID-19, finanțate de Uniunea Europeană și procurate de Organizația Mondială a Sănătății, pentru a respecta toate standardele în domeniu, au fost donate marți Guvernului Republicii Moldova într-o ceremonie la care au participat reprezentantul UE la Chișinău, Peter Michalko, prim-ministrul moldovean Ion Chicu și ministrul sănătății. Viorica Dumbrăveanu.
Donația are loc în cadrul Inițiativei UE „Solidaritate pentru Sănătate”, adresată statelor din Parteneriatul Estic și care se derulează în 2020-2022 cu un buget total de 30,8 milioane de euro. Până acum, au mai fost livrate echipamente de protecție și testare în Ucraina și Belarus. Donațiile de echipamente pentru Republica Moldova vor totaliza ca valoare 2,8 milioane de euro, prima tranșă livrată ieri fiind constituită din 1.210.000 de măști medicale de unică folosință, 348.000 de măști de protecție N95, 16.200 de ochelari de protecție și 36.000 de combinezoane, urmând ca a doua tranșă să fie formată din 330.000 de perechi de mănuși, 356 de concentratoare de oxigen, 41 de monitoare pentru pacienți, 40 de ventilatoare, 215 puls-oximetre, 1.500 de kituri pentru testare și 12.000 de kituri pentru extracție.
Donațiile oferite de UE pot fi supuse comparației cu cele făcute până acum de România (500.000 de măști de protecție de tip FFP2, 25.000 de combinezoane, 5.000 de viziere, 5.000 de ochelari de protecție, 200.000 de perechi mănuși, 2.800 cutii de medicamente, 10 izolete cu presiune negativă și aproximativ 80.000 de litri de alcool sanitar, în valoare de 3,5 milioane de euro, la care sa adaugă detașarea a 42 de medici în Republica Moldova timp de 2 săptămâni), China (6 loturi de asistență umanitară, dintre care ultimul conținea 100.000 de măști medicale de unică folosință, 100.000 de măști de protecție N95, 5.000 de combinezoane), SUA (echipamente medicale în valoare de 15.000 euro pentru Ministerul Apărării), Ungaria (100.000 de măști de unică folosință și 5000 de alte echipamente de protecție), Rusia (transportarea gratuită a 50 de tone de echipament medical procurat de R. Moldova din China, deși, aparent, se pare că valoarea transportului a fost plătită indirect tot de Chișinău), Polonia, Lituania ș.a.
Comparația nu face decât să scoată în evidență care sunt entitățile politice care au capacitatea și voința de a sprijini în mod real Republica Moldova în această criză epidemică și nu numai, UE și România detașându-se net în acest sens. Pe de altă parte, totalizarea donațiilor primite de Chișinău relevă un adevăr trist: Republica Moldova a ajuns un stat al cărui colaps este împiedicat doar de sprijinul extern primit cu precădere din Vest.
Din nou, trecând dincolo de comparațiile numerice, trebuie spus că UE nu se limitează la a fi unul dintre principalii donatori de echipamente medicale pentru Republica Moldova, aflată la ananghie, ci va aduce în plus, în stadiile următoare ale aceleiași inițiative „Solidaritate pentru Sănătate”, ceea ce puțini actori internaționali pot oferi Chișinăului: sprijin în creșterea capacității instituționale a spitalelor, evaluarea realistă a serviciilor medicale din Republica Moldova, crearea unui plan național de acțiune privind pregătirea în situații de urgență, lucruri care, dacă ar fi interiorizate așa cum trebuie de societatea și instituțiile moldovenești, ar fi cu mult mai prețioase decât tonele de echipamente medicale.
Acest material a fost elaborat în cadrul proiectului The Best Way: Periodic Bulletin finanțat de către Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate (FNF). Opiniile și concluziile exprimate în prezentul material le aparțin autorilor și experților și nu reflextă în mod necesar poziția finanțatorului.
Preluarea elementelor de text, imagine, tabele sau grafice se va face cu citarea sursei, respectiv LID Moldova, încorporând hyperlink-ul aferent.
https://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2020/10/Sprijinul-medical-UE-pentru-Republica-Moldova-mai-mult-decat-echipamente-sanitare.jpg628941adminhttps://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2024/08/s1-LID-logo-2-300x300.pngadmin2020-07-15 16:01:092020-10-29 16:03:56Sprijinul medical UE pentru Republica Moldova: mai mult decât echipamente sanitare
#LIDFLASH | Liviu Mihail Iancu | Parteneriatul Estic a fost instituit în 2009 la inițiativa ministrului polonez de externe de la acea vreme, Radoslaw Sikorski, ca o contrapondere la „vlăguirea extinderii UE”, prin integrarea treptată a statelor din vecinătatea estică a Uniunii – Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Belarus, Armenia și Azerbaijan – în structurile europene comerciale, economice și de transport.
După 11 ani de funcționare plini de succese notabile, dar în care Rusia a subminat permanent acest mecanism perceput ca o amenințare asupra sferei sale de influență, iar marile state vest-europene și-au aplecat tot mai mult atenția asupra altor probleme stringente, chiar Parteneriatul Estic pare să sufere în prezent o oarecare „vlăguire”, înainte de cel de-al șaselea său Summit, programat să se desfășoare la Bruxelles pe 18 iunie 2020.
Demersul lituanian nu trebuie subestimat. Nausėda este un pragmatic venit cu o imensă popularitate din sfera financiar-bancară (a câștigat turul al doilea al prezidențialelor din 2019 cu un zdrobitor 66%), care a resetat deja relațiile polono-lituaniene și care este pe punctul de a stabili o relație privilegiată cu Germania. Ferm ca și predecesoarea sa în funcție, Dalia Grybauskaitė, față de Rusia și China, are un limbaj mult mai diplomatic care lasă deschisă calea dialogului și a cooperării limitate cu respectarea anumitor principii.
https://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2020/10/lituania-un-actor-mic.jpg628957adminhttps://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2024/08/s1-LID-logo-2-300x300.pngadmin2020-04-28 16:52:202020-10-28 16:55:52Lituania, un actor mic, dar hotărât să ofere „un nou suflu” Parteneriatului Estic
#LIDFLASH | Victor Guzun | „Vom automatiza lucrurile care sunt greoaie pentru noi, oamenii: sarcini grele, repetitive în fabrici sau la birouri. Și acest lucru ne va oferi timp. Timp pentru ceea ce distinge ființele umane. Timpul pentru ceea ce calculatoarele nu pot face: empatie și creativitate” (Ursula Von der Leyen, noul Președinte al Comisiei Europene).
E-guvernarea, automatizarea proceselor și implementarea soluțiilor digitale nu mai este doar o chestie cool sau la modă. Este o realitate a zilelor noastre și cei care nu înțeleg acest lucru acum vor fi nevoiți să înțeleagă, să implementeze și folosească aceste inovații mai tîrziu, inevitabil. Viteza de schimbare în acest domeniu este una uluitoare: practic în fiecare zi apar soluții noi, eficiența cărora progresează geometric.
Problema este că atunci când cei ce încă nu se adaptează la noile realități vor înțelege inevitabilul, societățile care deja le implementează masiv vor fi foarte departe, respectiv va fi imposibil de ținut pasul cu ele. Și nimeni nu va putea opri acest lucru.
Pentru că nimeni nu vrea să piardă timpul, nervii și resursele sale în rânduri fără sens, proceduri birocratice și umilitoare, să fie expus incompetenței, oboselii, dezinteresului sau corupției unor funcționari. Oamenii vor să se ocupe de lucrurile care contează cu adevărat pentru ei: să aibă grijă de ei și de apropiații lor.
Când trebuie de început? Chiar astăzi. Fiecare să înceapă cu propria sa persoană. În Moldova deja există peste 170 servicii electronice, deși momentan folosite de puțini dintre noi. Câți dintre miniștri sau deputați (din oricare partid sau guvernare) folosesc plenar toate serviciile existene? Dacă aceștia din urmă, care sunt oameni aleși pentru a ne reprezenta și a ne administra societatea, nu le folosesc, de ce ne-am aștepta ca oamenii de la sate, de exemplu, le vor folosi? Câți jurnaliști le folosesc? Un număr infim (testat). Ce așteptați, atunci?
P.S. Aveți în buzunare telefoane de 100.000 ori mai performante decât a computer-ului folosit pentru aterizarea Apollo pe Lună, cu peste 1 milion de ori mai mult RAM și de 7 milioane de ori mai mult ROM; având acces instantaneu la orice informație din această lume.
Progresul, prin inovare și tehnologie, nu se va opri la Tallinn, București, Chișinău sau altundeva. El va merge mai departe fără să ne întrebe. Și va lăsa în urmă societățile care nu înțeleg acest lucru astăzi.
https://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2020/10/guzun_growth.jpg4481200adminhttps://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2024/08/s1-LID-logo-2-300x300.pngadmin2019-11-29 15:53:032020-10-28 15:56:55Despre inevitabil, inovare și tehnologie
[ANALIZĂ Buletin Nr. 2] Liviu Mihail Iancu | Scăderea prezenţei la vot a încetat pentru prima oară de la instituirea alegerilor pentru Parlamentul European
Scrutinul desfăşurat între 23 şi 26 mai în cele 28 de state membre ale Uniunii (dat fiind că Regatul Unit nu a părăsit deocamdată comunitatea europeană) se constituie într-un util barometru al opiniei publice, cu atât mai mult, cu cât prezenţa la vot de 51 % este cea mai mare înregistrată în ultimele două decenii. S-a pus astfel capăt creşterii îngrijorătoare a absenteismului, continue de la primele alegeri de acest fel, desfăşurate în 1979, atunci când se înregistrase o prezenţă de 63%, ajunsă în 2014 la minimul istoric de 43%. Deşi prezenţa a fost una ridicată pentru europarlamentare şi contribuie la consolidarea legitimităţii Parlamentului European în raport cu Consiliul, nu trebuie să cădem într-o euforie nejustificată: procentul cetăţenilor care au votat la alegerile europarlamentare este în continuare semnificativ mai redus decât cel înregistrat în majoritatea statelor europene la alegerile pentru legislativele naţionale. În unele cazuri, secretul marii participări a alegătorilor la cursa pentru Parlamentul European a constat tocmai în susţinerea concomitentă şi a altor scrutine naţionale, precum parlamentarele şi localele în Spania sau referendumul privind justiţia în România.
Euroscepticii nu vor putea înlocui actualul statu-quo european, dar pândesc din umbră
Principalul răspuns aşteptat de la alegători la aceste europarlamentare era dacă mai susţin sau nu proiectul de integrare europeană, urmând ca el să fie dedus din sprijinul acordat de votanţi partidelor eurosceptice şi populiste. Calmarea crizei migraţiei şi timida redresare a economiei europene după criza financiară din 2008, precum şi experienţă nefastă a Brexit-ului pentru Marea Britanie, au făcut ca susţinerea pentru UE în rândul populaţiei să recâştige puncte importante, astfel încât creşterea la alegeri a partidelor eurosceptice a fost moderată, fără să poată pune sub semnul întrebării actualul status-quo.
Totuşi, vocile critice la adresa establishment-ului european de la Bruxelles din rândul suveraniştilor şi radicalilor de dreapta au ajuns la aproximativ 170 de mandate, la care se pot adăuga oricând pe probleme punctuale cele 13 locuri obţinute de partidul Fidesz al lui Viktor Orban, din Ungaria, formal aflat încă în Partidul Popular European, deşi suspendat şi posibil urmând să fie exclus. Celor circa 170 de eurosceptici şi populişti de dreapta li se pot adăuga în unele cazuri şi radicalii de stânga din grupul GUE/NGL, al căror număr a scăzut însă de la 52 la 38. Deşi există şanse ca euroscepticii să constituie în unele momente minorităţi de blocaj în noul Parlament European, reprezentanţii establishmentului sunt totuşi destul de liniştiţi din cauza lipsei de unitate din rândul oponenţilor lor: cei aproximativ 170 de suveranişti şi radicali de dreapta sunt împărţiţi în trei grupuri distincte: ECR (conservatori şi reformişti, în special PiS din Polonia şi conservatorii britanici); ENF (radicali de dreapta, în principal Liga lui Matteo Salvini şi Adunarea Naţională a lui Marine Le Pen); EFDD (în principal Partidul Brexit al lui Nigel Farage şi Mişcarea 5 Stele din Italia), greu reconciliabile, în ciuda eforturilor sporite depuse în acest sens de vice-premierul italian Salvini. În plus, ponderea acestui bloc în Parlament va scădea după ce eurodeputaţii britanici din Partidul Brexit şi Partidul Conservator vor renunţa la cele 33 mandate pe care le deţin, ca urmare a ieşirii Regatului Unit din Uniunea Europeană, cel mai târziu la 31 octombrie 2019.
Prăbuşirea partidelor tradiţionale şi fragmentarea politică accentuată sunt motive serioase de îngrijorare
Nu este totuşi momentul pentru a sărbători, precum secretarul general al Comisiei Europene, Martin Selmayr, care constata că valul populist „a fost îngrădit”. Câştigurile moderate ale populiştilor sunt însoţite de prăbuşirea partidelor tradiţionale în vestul Europei şi de o fragmentare politică accentuată în Parlamentul European, pe care euroscepticii vor încerca să o speculeze: fără o coordonare exemplară între forţele politice mainstream, cei ce doresc mai puţină Uniune Europeană au şanse reale să perturbe activitatea Parlamentului.
Partidul Popular European (PPE) şi Socialiştii şi Democraţii (S&D), cei doi coloşi care monopolizau până acum Parlamentul European, şi-au văzut redusă drastic influenţa, de la 217, respectiv 189 mandate obţinute în 2014, la 179 şi 153 în prezent, doar 44,2% din totalul de 751 (iar ea poate scădea în continuare dacă Fidesz din Ungaria şi PSD din România vor fi excluse din cele două mari familii politice).
PPE şi S&D vor fi nevoite să negocieze formarea unei majorităţi cu noua formaţiune creată pe ruinele vechiului ALDE al lui Guy Verhofstadt, care a obţinut rezultate în general slabe, dar a fost salvat prin cooptarea unor nou-veniţi precum frontul Renaissance al preşedintelui francez Emmanuel Macron şi Alianţa USR-Plus din România (105 mandate, faţă de 68 în 2014), şi/sau cu Verzii, de departe marii câştigători ai acestor alegeri europarlamentare (69 mandate, faţă de 52 în 2014, cu clasări meritorii pe locul 2 în Germania, 3 în Franţa şi 4 în Marea Britanie).
Negocierile pentru ocuparea principalelor posturi în instituţiile europene, începute la 28 mai într-o reuniune a Consiliului European, se anunţă a fi îndelungate şi dureroase în contextul fărâmiţării politice de la nivelul Parlamentului. În special importanta poziţie de preşedinte al Comisiei Europene creează mari rivalităţi. Membrii marcanţi ai ALDE şi preşedintele Macron au arătat că nu se simt cu nimic obligaţi faţă de sistemul numirii aşa-zisului Spitzenkandidat („cap de listă”), propunerea cu care un grup politic a concurat în timpul campaniei electorale. În opoziţia lor, ALDE şi Macron invocă absenţa acestui mecanism din tratatele europene, precum şi lipsa lui de legitimitate fără vot pe liste transnaţionale, pe baza cărora cetăţenii dintr-un stat membru să poată alege şi candidaţi din alte state membre. În realitate, liderii noului pol liberal european receptează sistemul „capului de listă” drept un mecanism de perpetuare a dominaţiei popularilor şi socialiştilor asupra politicii europene.
Un motiv în plus pentru care negocierile privind postul de preşedinte al Comisiei Europene vor fi complicate, este reprezentat şi de persoana care este propusă drept „cap de listă” de către PPE, formaţiunea politică cu cele mai multe mandate: Manfred Weber. German, suporter al austerităţii economice, foarte critic la adresa statelor membre din estul Europei, niciodată cap al unei administraţii extinse, auto-declarat „om al Parlamentului, nu al Consiliului”, Weber are toate calităţile pentru a nemulţumi numeroşi actori din Parlament şi din Consiliu cu rol esenţial în numirea în fruntea Comisiei. Un puternic semnal negativ exprimat fără echivoc, spre deosebire de aluziile voalate de până la alegeri, a venit din partea premierului socialist al Portugaliei, Antonio Costa, care a declarat în urma unei convorbiri telefonice avute cu omologii săi socialişti şi liberali din Spania, Olanda şi Belgia că numirea lui Weber ca preşedinte al Comisiei nu se va realiza „în niciun fel de condiţii”. Pot apărea aşadar surprize, analiştii politici şi casele de pariuri oferind şanse bune şi pentru alţi candidaţi în afara „capilor de listă” Weber (PPE) şi Frans Timmermans (S&D), precum francezul Michel Barnier, negociator şef al Brexit-ului, un membru de calibru al PPE, acceptabil mai uşor pentru Emmanuel Macron, şi daneza Margrethe Vestager, membră ALDE, comisar pentru concurenţă în Comisia Juncker, devenită vedetă după ce s-a luat curajos la trântă cu giganţii IT din SUA sau cu coloşi europeni precum Fiat, Alstom şi Siemens.
Tendinţele îngrijorătoare sunt vizibile mai ales în statele mari şi influente din UE
Lucrurile nu sunt complicate doar la nivel european, acolo unde, totuşi, situaţia este temperată de rezultatele puţin spectaculoase din statele mai mici şi puţin influente. Alegerile europarlamentare reprezintă un semnal de alarmă, prin rezultatele lor, mai ales în marile state europene, acolo unde partidele tradiţionale au înregistrat rezultate deplorabile, cedând în mare parte arena unor jucători mai noi şi mai imprevizibili, deopotrivă eurosceptici şi pro-europeni.
În Germania, CDU (centru-dreapta) a scăzut la 28,9% din voturi, iar SPD (centru-stânga) la 15,7%, pierzând locul al doilea (în detrimentul Verzilor – 20,5%) pentru prima oară după 1945. Extrema dreaptă şi cea stângă au obţinut fiecare circa 7% din voturi. Demisia liderei SPD, Andrea Nahles, la o săptămână după europarlamentare, pune presiune asupra Marii Coaliţii dintre CDU şi SPD şi ar putea duce la căderea guvernului Angelei Merkel şi la alegeri parlamentare anticipate.
În Franţa, atât Republicanii (centru-dreapta), cât şi Socialiştii (centru-stânga) au fost aruncaţi la coşul de gunoi al istoriei, după ce au obţinut doar 8,48% şi 6,19% din voturi, lăsând primele trei locuri Adunării Naţionale a lui Marine Le Pen (23,34%), frontului Renaissance a lui Emmanuel Macron (22,42%) şi Verzilor (13,48%). Deşi victoria extremei drepte a lui Le Pen nu este o surpriză, la alegerile din 2014 formaţiunea ei obţinând chiar un rezultat mai bun, 24,86%, rezultatul este unul important la nivel simbolic: învins la el acasă, Emmanuel Macron este obligat să îşi modereze ambiţiile de reformare ale întregii Uniuni Europene.
Italia a oferit cel mai mare şoc, după ce europarlamentarele au fost câştigate detaşat de Liga lui Matteo Salvini, cu 34,3% din voturi, de cinci ori mai mult decât în 2014. Reculul partidelor tradiţionale, Partidul Democrat (centru-stânga, 22,7%, jumătate faţă de 2014) şi Forza Italia (centru-dreapta, 8,8%, tot jumătate faţă de 2014), este cu atât mai semnificativ cu cât celelalte poziţii fruntaşe sunt ocupate tot de formaţiuni eurosceptice, Mişcarea 5 Stele (17,0%) şi Fratelli d’Italia (6,4%). Dat fiind că Salvini se află la putere la Roma – singurul lider al dreptei radicale aflat în această poziţie în Europa – el devine capul incontestabil al euroscepticilor europeni. Mai mult, el ameninţă ca în urma viitorului scrutin naţional din Italia să instaureze primul guvern al unui stat membru al UE dominat copios (poate chiar format în totalitate) de forţe ale extremei drepte.
Concluzie
Alegerile europarlamentare din 23-26 mai nu au schimbat radical raportul de forţe de la nivelul Parlamentului European şi nu ameninţă decisiv unitatea şi continuarea integrării în UE. Totuşi, detaliile care caracterizează rezultatele alegerilor relevă că ameninţările pentru stabilitatea europeană nu au trecut, dimpotrivă, continuă să se dezvolte latent. Izbucnirea unor noi crize precum cea economică şi cea a migraţiei pot avea consecinţe dintre cele mai grave asupra echilibrului tot mai precar de forţe de la nivelul Uniunii. Statele europene din afara UE trebuie să conştientizeze că vor putea conta tot mai puţin pe atenţia şi pe sprijinul Bruxelles-ului.
Liviu Mihail Iancu este senior editor la EuroPunkt.ro, o platformă online din România care furnizează informaţii, analize şi interviuri despre Uniunea Europeană. În 2015 a primit premiul pentru cel mai bun editorialist în domeniul afacerilor europene din partea Reprezentanţei Comisiei Europene în România.
Acest material a fost elaborat de către experții LID Moldova în cadrul proiectului The Best Way: Periodic Bulletin finanțat de către Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate (FNF). Opiniile și concluziile exprimate în prezentul material le aparțin autorilor și experților și nu reflextă în mod necesar poziția finanțatorului.
Preluarea elementelor de text, imagine, tabele sau grafice se va face cu citarea sursei, respectiv LID Moldova, încorporând hyperlink-ul aferent.
https://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2020/10/Liviu-Iancu-Cele-mai-importante-aspecte-ale-alegerilor-pentru-cel-de-al-noualea-Parlament-European-1.jpg671555adminhttps://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2024/08/s1-LID-logo-2-300x300.pngadmin2019-11-19 14:08:052020-10-19 14:17:41Cele mai importante aspecte ale alegerilor pentru cel de-al nouălea Parlament European
[ANALIZĂ Buletin Nr. 2] Dionis Cenușă | Europa capătă greutate politică și substanță economică în parametrii de percepție a realităților moldovenești, chiar dacă calea este complicată, iar mișcarea, de regulă – lentă. Ancorarea normelor Uniunii Europene (UE) în legislația națională sau conectarea la lanțul de producție și consum european conturează semnele unui modus operandi, în linii generale, reciproc avantajos. Astfel, procesul legislativ are acces la o sursă de inspirație pentru modernizare, iar entitățile economice pot pătrunde în “cercurile virtuoase” ale economiei UE, supusă unor măsuri de ecologizare. Pe lângă aspectele politice și economice, densitatea și intensitatea contactelor bilaterale proliferează tot mai multe intersecții de compatibilitate. Totuși, persistă o rezistență constantă a sistemului post-sovietic de valori și deprinderi împotriva înrădăcinării bunelor practici europene. Cu alte cuvinte, integrarea europeană are loc cu jumătăți de unitate și pași.
Caracterul parțial al aproprierii de UE nu este cauzat doar de problematizarea contextului intern moldovenesc, dar și de reacția “eurocraților” de la Bruxelles la semnalele de involuție democratică, percepute din Moldova. De altfel, maturizarea dialogului moldo-comunitar se caracterizează prin reliefarea unor contradicții interpretative grave despre ce trebuie să prevaleze: statul de drept, ca și un bun colectiv vital, sau calculele politice egocentrice, manevrate în stil ad-hoc? Din acest considerent, prescripția angajamentelor rezultate din parteneriatul cu UE se ciocnește, deocamdată, de înclinația guvernanților de la Chișinău spre negocierea sau forțarea unor concesii și/sau excepții. Astfel, în mod paradoxal, pare să coexiste două tendințe majore: interesul actorilor externi pentru fluidizarea procesului de guvernanță moldovenească și rezistența factorilor interni împotriva transformărilor democratice.
Trei bariere în calea reformelor
În termeni practici, agenda reformistă propusă de UE, prin intermediul Acordului de Asociere, întâmpină trei tipuri de obstacole. În primul rând, reformele inspirate din guvernanța europeană sunt scanate de posesorii voinței politice, concrescuți cu interese oligarhice. După ce este depășit filtrul oligarhic, acțiunile transformative trebuie să treacă de a doua categorie de bariere, care se regăsesc în interiorul instituțiilor de stat. Mediocritatea, politizarea sau absenteismul sunt doar câteva din trăsăturile preponderente ale administrației publice ce pot îngreuna sau atrofia orice reformă. Concomitent, profesionalismul și integritatea se află în retragere și tot mai rar pot servi ca aliați în producerea unor schimbări calitative. A treia categorie de obstacole constituie răspândirea, în mod (in)voluntar, a ignoranței sau indiferenței în interiorul societății. Prin urmare, este afectată exercitarea presiunii civice, care, odată funcțională poate supune efectiv voința politică și instituțiile statului interesului public. Toate aceste impedimente fac ca integrarea cu UE să fie mai degrabă “semi-europeană”, deoarece presupune hibriditate, cauzată de influența patologiilor atribuibile factorilor politici moldovenești, printre care cleptocrația.
Beneficiile și neajunsurile integrării europene
Paraliziile parcurse de relația moldo-comunitară, încă prezente sub varii aspecte, nu anulează nicidecum aspectele pozitive, materializate până acum, sub incidența circumstanțelor locale și a constrângerilor externe. În asemenea împrejurări, pot fi delimitate patru arii semnificative – politică, comercială, umană și simbolică, unde pot fi identificate îmbunătățiri în parcursul european al Republicii Moldova.
Din punct de vedere politic, dialogul cu instituțiile europene a atins o dinamică înaltă. Chiar și în condițiile stării înghețate a contactelor politice la nivel înalt, oficialii europeni comunică cu partea moldovenească, monitorizează situația din țară și promovează mesaje politice pro-reformă și pro-democrație. Datorită unei doze ridicate de automatism, asigurat de infrastructura instituțională a Acordului de Asociere, deplin în vigoare din vara anului 2016, relația bilaterală se reînnoiește, inclusiv pe timp de intemperii politice. Iar evenimentele din 2018, atât cele două rezoluții hiper-critice ale Parlamentului European din 2018, cât și decizia de a sista asistența financiară, doar demonstrează că UE interacționează cu politica moldovenească și intenționează să o îmbunătățească folosind condiționalitatea externă.
Intensificarea legăturilor comerciale exemplifică capacitatea economiei moldovenești de a beneficia de pe urma proximității de spațiul economic european. Gradul de sofisticare al bunurilor sporește, la fel și corespunderea lor la standardele tehnice și de calitate de tip european. În mod definitiv, cota bunurilor moldovenești livrate în UE, care a atins 70% din totalul exporturilor, trebuie privită împreună cu deficitul comercial, care favorizează partea europeană. Liberalizarea comerțului cu UE nu reprezintă un produs static, ci necesită intervenții permanente de echilibrare pentru a proporționaliza beneficiile și costurile relaționării cu o super-putere economică.
Latura umană a relațiilor bilaterale se măsoară în multitudinea contactelor inter-umane, a căror fluidizare se datorează înlăturării regimului de vize cu UE în 2014. Până în martie 2019, circa 75% dintre cetățenii moldoveni au traversat frontiera europeană de peste 6 milioane de ori. Pe lângă aspectele economice, precum dezvoltarea serviciilor de transportare, diversificarea industriei turismului sau expansiunea mediului de afaceri moldovenesc, liberalizarea vizelor a facilitat o anumită trăinicie a legăturilor intra-familiale la nivelul emigranților moldoveni. Datele statistice raportate de UE evidențiază nu doar iregularități în comportamentul câtorva mii de moldoveni (șederi ilegale, solicitări de azil, etc.), care abuzează de laxitatea frontierelor europene. Practicarea neîntreruptă a abuzurilor, chiar și la o scară minoră, semnalează la fel o capacitate redusă a autorităților de a încuraja conformitatea prin politici preventive convingătoare.
Pe plan simbolic, relația UE-Republica Moldova revine în făgașul normalității. Ziua Europei nu mai este contrapusă tradiției (post)sovietice de celebrare a Zilei Victoriei, ci obține un caracter complementar. Deși a fost eliminată divergența geopolitică legată de atașamentul civilizațional al țării de Vest sau Est, combinarea acestor zile setează o deprindere față de ideea politicii externe multi-vectoriale. Potrivit acesteia, interesele strategice ale Rusiei riscă să prevaleze cu ușurință față de interesele naționale moldovenești.
În loc de concluzii…
Relațiile moldo-comunitare sunt condamnate la o integrare semi-europeană, atât timp cât procesul de guvernanță a Republicii Moldova nu se va elibera din capcana intereselor cleptocratice. Până atunci, agenda reformistă înaintată de UE trebuie să servească ca o asigurare minimă împotriva degradării definitive a standardelor democratice, niciodată până acum definitiv statornicite.
Dionis Cenușă este cercetător asistent în cadrul Institutului de Științe Politice de la Universitatea din Giessen (Germania), unde își face studiile de doctorat. Din 2013, el face parte din echipa Centrului Analitic Independent Expert-Grup, unde se specializează pe economia politică și integrarea europeană, și politici de securitate energetică. Din 2015, este contribuitor permanent pentru Agenția de Știri IPN. Principalele arii de cercetare cuprind: integrarea europeană în Europa de Est, relația UE-Rusia, regimuri oligarhice și reziliența de stat.
Acest material a fost elaborat de către experții LID Moldova în cadrul proiectului The Best Way: Periodic Bulletin finanțat de către Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate (FNF). Opiniile și concluziile exprimate în prezentul material le aparțin autorilor și experților și nu reflextă în mod necesar poziția finanțatorului.
Preluarea elementelor de text, imagine, tabele sau grafice se va face cu citarea sursei, respectiv LID Moldova, încorporând hyperlink-ul aferent.
https://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2020/10/Dionis-Cenusa-Integrarea-semi-europeana-a-RM.jpg742960adminhttps://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2024/08/s1-LID-logo-2-300x300.pngadmin2019-11-19 12:30:272020-10-19 12:36:51Integrarea semi-europeană a Republicii Moldova: între agenda reformistă și guvernanța cleptocratică
#LIDFLASH | Liviu Mihail Iancu | Acordarea portofoliului de comisar european pentru extindere Ungariei conduse de Viktor Orbán a ridicat îngrijorare în rândul mai multor politicieni şi comentatori europeni, dată fiind politica externă promovată de Budapesta, de multe ori în dezacord faţă de cea promovată de Bruxelles. Cele mai flagrante exemple în acest sens sunt apropierea dintre Ungaria şi Rusia, materializată printre altele prin numeroase acorduri economice şi nucleare încheiate în cadrul întrevederilor Orbán-Putin, dar şi susţinerea recent acordată Turciei de guvernul Orbán pentru operaţiunile militare derulate în nordul Siriei împotriva miliţiilor kurde.
Acestei nedumeriri i-a dat glas şi publicaţia maghiară de orientare liberală hvg.hu în discuţia pe care a avut-o cu ministrul de externe al Germaniei, Heiko Maas, înainte de întâlnirea pe care şeful diplomaţiei germane a avut-o în această săptămână cu omologul său ungar, Péter Szijjártó. Reporterul hvg.hu a subliniat că existau aşteptări, în urma ultimelor acţiuni de politică externă ale cabinetului Orbán şi a respingerii primei propuneri de comisar făcute de Budapesta, ca acest portofoliu să nu mai fie atribuit Germaniei.
În răspunsul său, Maas a subliniat cu destul de multă rezervă că alegerile privind distribuţia portofoliilor s-au făcut în septembrie de către Ursula von der Leyen şi că acum ele sunt ireversibile. De asemenea, Maas a ales să sublinieze că atât Uniunea Europeană, cât şi guvernul maghiar au drept obiectiv strategic extinderea cât mai rapidă în Balcanii de Vest, prin începerea negocierilor de aderare cu Macedonia de Nord şi Albania.
Răspunsul diplomatic al lui Maas relevă un aspect crucial privind politica de extindere a UE în următorul mandat al Comisiei Europene, sub coordonarea unui comisar maghiar: eforturile şi atenţia Europei vor fi concentrate spre Balcanii de Vest, acolo unde interesele UE, ale Germaniei şi Ungariei – ultima fiind o ţară care vrea să joace rolul de lider regional – converg. Planează însă în continuare dubiile privind vecinătatea estică a UE, acolo unde orice demers serios de extindere se loveşte de opoziţia Rusiei, bunul partener al Ungariei, şi acolo unde şi Germania se dovedeşte a fi mult mai conciliantă faţă de Moscova, în contextul în care, odată cu continuarea proiectului gazoductului Nord Stream 2, Berlinul pare a privilegia relaţiile economice germano-ruse chiar şi în detrimentul statelor asociate UE.
https://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2020/10/Liviu-Iancu-Cele-mai-importante-aspecte-ale-alegerilor-pentru-cel-de-al-noualea-Parlament-European-1.jpg671555adminhttps://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2024/08/s1-LID-logo-2-300x300.pngadmin2019-11-08 14:16:502020-10-28 14:19:42Germania vede partea plină a paharului în oferirea portofoliului extinderii către un comisar european desemnat de Ungaria
#LIDFLASH | Dan Nicu | Autoritățile Ungariei au blocat prin veto o declarație comună a NATO pe marginea Ucrainei, care conținea angajamentul Alianței Nord-Atlantice pentru acordarea de asistență și susținere internațională Kievului, care se confruntă în continuare cu agresiunea Rusiei în regiunea Donbas.
Motivul invocat de diplomații maghiari ține de ceea ce Ungaria percepe drept încălcări ale drepturilor celor 150.000 de etnici maghiari care locuiesc în vestul Ucrainei. În special, aceste încălcări se referă la dreptul de a utiliza limba maghiară în educație, după adoptarea în 2017 a unei legi a educației care prevede trecerea la limba ucraineană ca limbă unică de instrucție în toate școlile din Ucraina, inclusiv cele frecventate de reprezentanții minorităților naționale.
În urma tensiunii între Budapesta și Kiev și a evoluțiilor privind declarația NATO, previzibilă de multe luni încoace, secretarul general al Alianței, Jens Stoltenberg, a vizitat capitala ucraineană. Rezultatul acestei vizite a fost o declarație comună Ucraina-NATO, prin care statul ucrainean își asumă obligația de a respecta drepturile lingvistice ale reprezentanților minorităților naționale. Acest eveniment a fost salutat de autoritățile maghiare, care și-au afirmat disponibilitatea de a discuta în continuare cu cele ucrainene.
În condițiile crizei guvernamentale de la București, depășită abia astăzi, România a fost absentă din aceste evoluții, cu toate că minoritatea română din Ucraina este a doua ca mărime, după cea rusă, românii fiind a treia etnie ca număr a Ucrainei și numărând peste 400.000 de persoane.
Se poate spune că Ungaria a fost cea care a apărat și drepturile românilor din Ucraina de a studia în propria limbă, deoarece obligațiile pe care Ucraina și le-a asumat în fața NATO privesc toate minoritățile. Legea ucraineană a educației prevede că, în raport cu minoritățile care vorbesc în limbi oficiale ale Uniunii Europene – româna, maghiara, polona, slovaca – măsura privind trecerea școlilor acestor minorități la limba ucraineană se aplică începând cu anul 2021.
M-am referit mai sus la criza guvernamentală de la București ca motiv al absenței publice a României din aceste discuții, însă adevărul este că și atunci când exista un guvern stabil la Palatul Victoria, autoritățile române au preferat să treacă sub tăcere apelurile repetate ale reprezentanților românilor din Ucraina. În registrul inacțiunilor taxabile electoral de electoratul românesc, absența asertivității cu privire la drepturile românilor trăitori în statele vecine se află pe ultimele locuri. Iar politicienii români, interesați mai mult de voturi decât de apărarea drepturilor românilor – oriunde s-ar afla aceștia – se prevalează de absența acestei teme din discuția publică românească și preferă să fie comozi, să nu-și facă probleme în plus.
Noul guvern al României are șansa ca, până în anul școlar 2021-2022, să ajungă la o înțelegere cu guvernul de la Kiev privind păstrarea românei ca limbă de instrucție în școlile românești din Ucraina. Și nu e ca și cum autoritățile de la București nu ar avea pârghii – chiar mai mari decât în cazul Ungariei – să-i convingă pe conducătorii statului ucrainean, la nevoie prin presiuni, să se așeze la masa de negocieri. Guvernul României poate obține, de la partea ucraineană, respectarea drepturilor românilor din Ucraina. Însă sunt pesimist privind dorința acestuia de a-și asuma această agendă. Și îmi amintesc de cuvintele fostului președinte de la Chișinău, Nicolae Timofti: ”Ceva nu ne ajunge, nu știu ce, dar ar fi fost bine să fie”. În acest caz, guvernelor de până acum ale României nu le-a ajuns dorință, curaj și patriotism.
https://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2020/10/Dan-Nicu_foto-flip.png245362adminhttps://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2024/08/s1-LID-logo-2-300x300.pngadmin2019-11-07 14:14:242020-10-28 14:16:25Autoritățile Ungariei au blocat prin veto o declarație comună a NATO pe marginea Ucrainei
#LIDFLASH | Liviu Mihail Iancu | Aderarea Serbiei la Uniunea Economică Eurasiatică (UEE), produsă vineri prin semnarea la Moscova a unui acord între premierul sârb Ana Brnabić şi omologii ei din Rusia, Belarus, Kazahstan, Armenia şi Kârgâzstan reprezintă nu doar o lovitură de imagine pentru Uniunea Europeană (UE), ci şi o dovadă a erorilor recente comise în Balcanii de Vest şi o reală provocare pentru Bruxelles. În calitate de stat candidat la aderarea în UE care primeşte 2,9 miliarde de euro până în 2020 pentru realizarea reformelor necesare integrării, ar fi fost de aşteptat ca Serbia să se alinieze mai mult la Politica Externă şi de Securitate Comună a Uniunii. În schimb, Belgradul a refuzat să se alăture sancţiunilor economice impuse de UE Rusiei începând cu 2014, a procurat cantităţi mari de tehnică militară rusească şi organizează exerciţii militare comune cu armata rusă pe propriul teritoriu, iar acum se alătură UEE, proiect gândit la Moscova ca o contrapondere la Uniunea Europeană şi o alternativă hegemonică rusească pentru statele din CSI.
În aceste condiţii, explicaţiile Serbiei că aderarea la UEE nu este decât o actualizare a unor mai vechi acorduri de liber schimb cu state ex-sovietice şi că ea este reversibilă în cazul în care se va pune problema intrării în UE nu sunt suficiente pentru a diminua impactul evenimentului de vineri. Chiar şi declaraţiile mai curajoase ale preşedintelui sârb Aleksandr Vucić care arăta pe drept cuvânt că, în contextul respingerii de către UE a începerii negocierilor de aderare ale Macedoniei de Nord şi Albaniei, ca urmare a veto-ului total neinspirat al Franţei, „regiunea nu se poate baza exclusiv pe vecinii ei occidentali”, nu sunt în măsură să micşoreze grava contradicţie între statutul de candidat pentru aderare la UE şi cel de membru al UEE pe care le deţine acum Serbia.
UE este obligată acum să adopte o poziţie fermă pentru a atrage atenţia Serbiei şi oricăror alte ţări din vecinătate că de la un punct încolo nu mai pot avansa concomitent în proiecte integraţioniste concurente. În caz contrar, luând în calcul şi recenta eroare gravă, comisă în raport cu Macedonia de Nord şi Albania, politica de vecinătate a UE în Balcanii de Vest şi în estul Europei va fi total decredibilizată. State precum Republica Moldova şi Ucraina, văzând că există posibilitatea ca depunând eforturi mari pentru integrarea europeană să nu primească totuşi retribuţiile aşteptate, precum Macedonia de Nord şi Albania, dar şi că „jucând la două capete” nu suportă consecinţe negative, precum ar putea fi cazul Serbiei, vor fi tentate să încetinească ritmul reformelor solicitat de UE şi să adopte un joc geopolitic dublu între Europa şi Rusia.
https://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2020/10/Liviu-Iancu-Cele-mai-importante-aspecte-ale-alegerilor-pentru-cel-de-al-noualea-Parlament-European-1.jpg671555adminhttps://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2024/08/s1-LID-logo-2-300x300.pngadmin2019-10-29 14:06:032020-10-28 14:09:00UE trebuie să fie fermă faţă de Serbia şi aderarea ei la Uniunea Economică Eurasiatică
Liviu Iancu Cele mai importante aspecte ale alegerilor pentru cel de-al nouălea Parlament European 1
