Posts

Poporul belarus în luptă cu tiranul – mai aproape de libertate ca niciodată

Poporul belarus în luptă cu tiranul – mai aproape de libertate ca niciodată

/0 Comments/in /by

#LIDFLASH | Dan Nicu | De câteva luni, asistăm la eforturile unui regim dictatorial aflat foarte aproape de noi, chiar în centrul Europei, de a-și salva propria existență. Este, poate, un caz de manual, foarte util pentru observatorii vieții politice care își doresc să dobândească abilități analitice privind regimurile autoritare/dictatoriale, deoarece oferă posibilitatea de a discerne foarte clar între concepte – de a înțelege ce înseamnă democrația și de ce aceasta contează foarte mult pentru dezvoltarea unei țări prospere. Mă refer la Republica Belarus, o țară în care, de peste două decenii, guvernează aproape exclusiv președintele – el numește după bunul plac prim-miniștri, miniștri și o parte din deputații în parlament, judecători și alți înalți demnitari publici, iar în rândurile forțelor armate există detașamente speciale îndoctrinate în spiritul supunerii față de persoana sa. Aleksandr Lukașenko, actualul șef de stat de la Minsk, e numit de foarte mulți ani ”ultimul dictator al Europei”, și această expresie este considerată, astăzi, una banală. Însă în lumina evenimentelor din primăvara și vara acestui an, ajungem să ne convingem o dată în plus de adevărul și actualitatea acestei etichete.

Un regim aparent indestructibil

În Belarus se vor ține alegeri prezidențiale pe 9 august, pentru a șasea oară de la proclamarea independenței față de URSS în 1991. Toate scrutinele precedente au fost câștigate de Aleksandr Lukașenko, cu scoruri de peste 75%. În 1994, el a câștigat mandatul prezidențial într-un scrutin recunoscut de comunitatea internațională drept democratic și corespunzător legii. Ulterior, printr-o serie de referendumuri – în 1995, 1996 și 2004 – președintele Lukașenko și-a extins semnificativ prerogativele și a scos din constituție prevederea de limitare a mandatelor prezidențiale la 2 pentru o persoană, astfel asigurându-se că poate rămâne la putere pe termen nelimitat. În același timp, o serie de lideri ai opoziției belaruse dispar în mod misterios, iar presa liberă este supusă unor presiuni imense, fiind împiedicată să-și facă datoria și, parțial, refugiindu-se peste hotarele țării. Cu opoziția politică marginalizată și supusă persecuțiilor, cu zeci de deținuți politici, Lukașenko a putut candida fără probleme în 2001, 2005, 2010 și 2015. În toate aceste momente au existat manifestații de protest, unele cu zeci de mii de participanți, însă au fost reprimate foarte rapid și violent.

De data asta va fi altfel – belarușii se revoltă

Ceea ce deosebește radical actualul scrutin prezidențial de toate celelalte este scăderea drastică a popularității lui Lukașenko, unele sondaje independente plasând indicele real al susținerii sale în jurul a 25%. Chiar dacă țara a fost lipsită de democrație, în trecut, chiar și observatorii independenți erau nevoiți să admită că președintele în funcție se bucură de susținerea unei părți importante a societății. În ciuda stagnării și chiar al regresului pe multe planuri, belarușii valorizau pozitiv noțiunea de ”stabilitate” pe care regimul Lukașenko pretindea că o oferă. Însă, în prezent, pretinsa stabilitate nu-i mai mulțumește pe cetățeni, care au început să-și manifeste nemulțumirea cu mult mai activ. Astfel, în primăvara și vara acestui an, au avut loc sute de episoade de proteste spontane, s-au operat mii de rețineri și arestări. Până acum, violența milițienească era suficientă pentru a înăbuși manifestațiile de protest. Însă, în acest an, fiecare focar care pare stins generează altele noi, iar dispozițiile de revoltă se răspândesc în societatea belarusă asemeni unui foc de pădure. Cu ocazia colectării de semnături pentru candidații la funcția de președinte, belarușii au format cozi kilometrice în zeci de orașe, care au durat săptămâni întregi. Sute de mii de oameni au sfidat autoritățile stând în stradă zile întregi. Răspunsul autorităților a fost de a-i aresta pe doi dintre principalii pretendenți la fotoliul prezidențial, omul de afaceri Viktor Babariko și activistul civic Serghei Tihanovski. Un al treilea candidat popular, Valeri Țepkalo, nu a fost înregistrat în cursa electorală după ce Comisia Electorală Centrală i-a anulat o bună parte din semnăturile colectate, numărul celor declarate valabile fiind mai mic decât necesarul de 100.000. Campaniei electorale propriu-zise i s-au rezervat doar trei săptămâni, timp în care opoziția s-a confruntat cu acțiuni de împiedicare a desfășurării mitingurilor electorale și cu dispersarea acestora de către miliție. Chiar și în aceste condiții, în orașele din provincie au avut loc mitinguri masive, cu mii și zeci de mii de participanți, iar în capitala Minsk a avut loc o adunare la care au participat între 60 și 70.000 de manifestanți, cel mai numeros din 1991. Toți acești oameni ies în stradă pentru unul dintre cei patru contracandidați ai tiranului – Svetlana Tihanovskaia, soția lui Serghei Tihanovski. În urma mobilizării fără precedent în susținerea ei, reprezentanții staff-urilor electorale ale candidaților Viktor Babariko și Valeri Țepkalo (care a reușit să părăsească țara în timp util pentru a evita arestarea) și-au declarat susținerea pentru Tihanovskaia, în prezent resursele și capitalul de imagine al tuturor celor trei candidați fiind reunite într-un singur efort anti-Lukașenko.

Belarus și Rusia, o relație cu năbădăi. Ce va face Putin?

Campania pre-electorală și electorală din 2020 a schimbat la față societatea belarusă și a arătat că belarușii se simt hotărâți să înlăture, prin vot, regimul dictatorial Lukașenko. Însă acesta din urmă luptă pentru supraviețuirea sa politică, proferând amenințări, dar și mimând o distanțare de Moscova, pentru a arăta că poate juca și cu Occidentul, dacă rămâne la putere. Cu două săptămâni în urmă, 33 de persoane au fost arestate într-o pensiune de lângă Minsk, fiind prezentate drept angajați ai unei companii militare private, supranumite ”Wagner”, folosită de autoritățile ruse pentru operațiuni în Orientul Mijlociu și regiunea Donbas din Ucraina. Regimul Lukașenko pretinde că aceste persoane au venit la Minsk pentru a fi folosite în generarea dezordinilor în masă și a luptelor de stradă imediat după alegeri, pentru a obține destabilizarea situației și un ”Maidan” similar celui de la Kiev, din 2014. Însă autoritățile ruse afirmă că respectivii ar fi angajați ai unor firme private de pază și protecție, având ca punct final de destinație o țară din Orientul Mijlociu și folosind Minskul doar ca un punct de tranzit în călătoria lor. Oricare ar fi adevărul, este cert că relațiile Minsk-Moscova traversează o criză. Este aceasta suficientă pentru ca Putin să încerce înlăturarea lui Lukașenko de la putere? Puțin probabil. Venirea la putere a opoziției va însemna întoarcerea rapidă a țării spre Vest, ceea ce Putin nu poate tolera. Chiar dacă are probleme cu Lukașenko, care-i forțează mâna cum nu o face niciun alt lider din spațiul ex-sovietic, ”ultimul dictator al Europei” rămâne controlabil de la Moscova prin diverse metode. Mai ales dacă va câștiga aceste alegeri printr-o majoritate mult mai mică decât înainte (50-60%, sau chiar în turul doi), caz în care își va vedea legitimitatea grav afectată, ceea ce-l va face și mai dependent de suportul moscovit.

Nimeni dintre observatorii situației din Belarus nu se îndoiește că imediat după încheierea votului de duminică, 9 august, vor avea loc manifestații de protest. Opoziția a și anunțat, de altfel, orarul și locul de desfășurare al acestora. Rămâne de văzut care va fi răspunsul regimului Lukașenko și până unde va merge dictatorul de la Minsk în reprimarea propriilor cetățeni revoltați.

Și, nu în ultimul rând, o necunoscută este și linia de acțiune pe care o va adopta Moscova, foarte atentă, în ultimele săptămâni și luni, să nu-și trădeze intențiile, jucând, în general, cartea împăciuitoare cu Lukașenko. Însă cum se va proceda dacă belarușii vor încerca să-și dobândească libertatea în stradă, mai ferm ca niciodată?

Sursă imagine: France 24

Republica Moldova și găurile ei generatoare de tragedii

Republica Moldova și găurile ei generatoare de tragedii

/0 Comments/in /by

#LIDFLASH | Dan Nicu | Poate că în loc de depus flori, restaurat monumente sovietice și pus în pericol oameni bătrâni prin comportament iresponsabil – fără mască, fără mănuși, fără decență – Igor Dodon și colegii săi ar trebui să se ocupe, de exemplu, de construirea a cât mai multe fose septice în satele din Republica Moldova. Asta ca să nu mai aibă loc tragedii precum cea din aceste zile de la Hîncești, despre care am aflat cu toții pe 28 mai.

De fapt, sunt sigur că asemenea proiecte au existat, numai că banii alocați pentru ele, probabil din asistență financiară internațională, au fost folosiți în alte scopuri, ca mai de fiecare dată. Cu toate că inițial ”s-a vrut” să fie cum e mai bine – s-au tipărit broșuri cu drapele albastre cu steluțe, s-a explicat cum se pronunță corect USAID, TACIS, PNUD și alte ”drăcovenii” din astea, evropenești, din care politicianul și funcționarul ”moldovan” au înțeles doar că în curând urmează să mai vină niște bani și să mai fie organizate niște conferințe la Leogrand Convention Center (ori, pe vremuri, la Codru sau Jolly Alon). Pentru ca mai apoi totul să cadă în așa-numitul ”implementation gap” – adică groapa de implementare.

Groapa de implementare e diferența dintre proiectele asumate, votate, trâmbițate și cele realizate. Adică diferența dintre ce s-a spus că o să se facă și ce s-a făcut în realitate. În cazul Republicii Moldova, ”implementation gap” e cea mai mare dintre toate statele est-europene care au beneficiat vreodată, după 1989, de asistență din exterior. Și copilul care a decedat, din păcate, a căzut tot în această groapă de implementare, de fapt. El a fost ucis de indiferența criminală a tuturor factorilor de decizie de nivel central și local, de care a depins trecerea în masă de la WC-uri de secol XIX la WC-uri de secol XXI. Un obiectiv perfect realizabil chiar și în condiții rurale. Și care costă cu mult mai puțin, de exemplu, decât construcția de autostrăzi. Un obiectiv, în cazul Republicii Moldova, ratat cu desăvârșire, digerat în stomacul tare al criminalității de stat transformate în stat criminal.

Miliardele de dolari introduse din 1991 până în prezent în Republica Moldova ar fi putut salva vieți. Ar fi putut face în așa fel ca viața unui copil să nu fie pusă în pericol. Însă aceste miliarde au fost aspirate într-o adevărată gaură de vierme politico-administrativă. La fel cum o gaură de vierme aspiră materie dintr-un punct al spațiului și creează o scurtătură spre un alt punct al spațiului, în care respectiva materie este expluzată, gaura de vierme din Republica Moldova aspiră miliarde de dolari, euro, RON, altă valută, și scoate pe celălalt capăt vile la Valea Morilor și la Holercani, automobile de lux (ocazional rechiziționate de CNA), companii dubioase, bănci devalizate. Și multe tragedii ale simplilor cetățeni, care de decenii sunt victime ale unor bandiți, unii aflați în libertate, alții aflați în spatele gratiilor dar care o fac pe eroii naționali și luptătorii pentru dreptate.

Gaura de vierme și creatura ei, gaura de implementare, pot fi astupate numai prin instaurarea domniei veridice a legii, în care niciun demnitar sau funcționar public cu comportament de aventurier din Estul sălbatic să nu se mai simtă în siguranță, la adăpost. Însă un asemenea obiectiv pare tot mai greu de atins cu clasa politică pe care o avem în prezent, în întregimea ei.

Sursă imagine: TV8

Eugen Muravschi - Lumina de la capătul Găgăuziei

Lumina de la capătul Găgăuziei

/0 Comments/in /by

[ANALIZĂ Buletin Nr. 1] Eugen Muravschi | Pentru mulți politicieni, analiști și jurnaliști moldoveni, Găgăuzia e o regiune problemă, un fel de Transnistrie mai puțin gravă, o frînă care încetinește integrarea europeană a țării și ne ține pe toți în sfera de influență a Rusiei. La urma urmei, moldovenii cel puțin sunt divizați în această chestiune de Est vs Vest, dar găgăuzii sunt aproape în unanimitate în tabăra pro-rusă. Sunt adesea descriși ca antieuropeni, românofobi, separatiști, rusofoni, spălați pe creier de propaganda sovietică, etc. Pe scurt, un fel de captivi voluntari într-o cușcă ideologică foarte îngustă. Și e vina lor, desigur. Totuși, adevărul este mai complex și, din fericire, mai puțin sumbru. Voi aborda mai jos cîteva aspecte ale „problemei găgăuze”.

Românofobia

Unioniștii sunt printre cei mai înverșunați împotriva găgăuzilor, pe care îi acuză de românofobie. Spre exemplu, un video în care o băbuță povestește cum găgăuzii prădau familiile moldovenilor plecați la război a fost distribuit de peste 2000 de ori. Portalul MoldNova, într-un articol despre sărbătoarea vinului în Comrat, lua peste picior „ținutul luminos al autonomiei”, faptul că bașkanul Irina Vlah vorbea în rusă și că mîncarea tradițională a găgăuzilor erau sarmale „gătite în conformitate cu cele mai bune tradiții moldovenești”. Ultima parte e cu atît mai ridicolă cu cît sarma e o mîncare și un cuvînt pe care l-am luat de la turci, ai căror frați creștini sunt găgăuzii. Un alt portal finanțat de București, Deschide.md, a scris despre monumentul vameșilor de la Comrat, care conține harta URSS, într-un limbaj care seamănă mai tare cu comentariile de pe Facebook decît cu jurnalismul: „Găgăuzii nu se pot împăca cu gândul că Uniunea Sovietică s-a prăbușit și se cer din nou ocupați”.

Astfel de exemple sunt numeroase și ele nu fac decît să agraveze problema. Cînd unioniștii nu se limitează doar la politică și ajung să se lege pînă și de sarmalele găgăuzilor, astfel de atitudini și comportamente trezesc amintiri despre fasciștii și jandarmii români. Chiar dacă au fost amplificate de propaganda sovietică, astfel de amintiri nu sunt închipuite. Că mulți unioniștii refuză încă să recunoască crimele României din timpul celui de-al II-lea Război Mondial și îl apără pe Antonescu e un alt factor care alimentează scepticismul găgăuz față de mișcările politice pro-românești. Locuitorii de rînd ai autonomiei nu sunt românofobi în sensul larg al cuvîntului, ci doar anti-unioniști. Ei nu-l displac pe Băsescu pentru că e etnic român, ci pentru că e un promotor al Unirii, iar pentru găgăuzi retorica unionistă e bazată pe vină și acuzații: „Antonescu e bun pentru că Stalin a fost mai rău”, „găgăuzii nu au dreptul să decidă soarta țării pentru că sunt venetici”, „e vina lor că încă nu au învățat româna”, etc.

Faptul că găgăuzii sunt anti-Unire nu poate fi explicat doar prin propaganda sovietică/rusă. Discursul inflexibil și neinformat al unioniștilor a contribuit și contribuie în continuare la menținerea scepticismului anti-românesc printre găgăuzi. Așa-zisa românofobie e doar o reacție firească la un discurs politic amenințător. Recunoașterea crimelor României din timpul războiului și acceptarea statutului de băștinași fără asterisc pentru găgăuzi sunt printre primii pași care le-ar permite unioniștilor să pornească un dialog real și folositor.

Nostalgia sovietică

O altă critică adusă autonomiei e nostalgia exagerată după Uniunea Sovietică, aceeași URSS care prin foamete și deportări a ucis unul din trei găgăuzi în perioada stalinistă. Sondajele arată că ~40% din populația UTAG vede URSS ca patria sa istorică. Moldova e pe locul doi cu 35.3%, iar Rusia pe trei cu 17.7%. O privire asupra istoriei acestui popor ajută la înțelegerea acestor rezultate.

Istoria timpurie a găgăuzilor e neclară și dezbătută de istorici, dar istoria modernă începe cu migrația lor din Bulgaria în Imperiul Rus. Da, pămînturile pe care s-au așezat ei fac parte din Moldova, însă, politic și administrativ, ei au imigrat către o provincie a Imperiului Rus, nu către un ținut românesc. Regiunea era multietnică și găgăuzii au fost invitați să ocupe satele părăsite de tătării Nogai, pe care rușii i-au strămutat de la granița Imperiului fiindcă erau prea apropiați de turci. Mai tîrziu, în URSS, găgăuzii s-au pricopsit pentru prima dată cu o limbă literară și cu școli cu predare în această limbă. Chiar dacă a fost o perioadă de scurtă durată, găgăuzii o țin minte ca un fel de naștere a culturii lor moderne. Din punct de vedere politic, găgăuzii au fost făuriți ca cetățeni moderni tot de către sovietici. La temelia identității găgăuze sunt multe cărămizi puse de către ruși și sovietici și acest fapt nu poate fi negat sau anulat.

„Dar, totuși, crimele staliniste?!” e o reacție de înțeles. În pofida stereotipurilor, nu toți găgăuzii tînjesc după URSS. La începutul anilor 90, procesele politice de la Comrat erau asemănătoare cu cele de la Chișinău. Un reprezentant al mișcării Gagauz Halkı, ulterior ilegalizată pentru separatism, a fost prezent la inaugurarea Frontului Popular în 1989. O bună parte a intelectualității își dorea, ca și colegii lor de la Chișinău, o renaștere a culturii naționale și condițiile politice necesare pentru aceasta. Ca și la Chișinău, în timp, fostele elite birocratice au revenit la putere și au făcut tot posibilul să păstreze status quo-ul.

Astăzi, generații mai tinere încep să regîndească istoria în mod critic. URSS nu mai e văzută doar în culori roz. Anul trecut, doi dintre „bătrînii” autonomiei au propus instituirea unei zile pentru comemorarea victimelor foametei din 1946-1947. Chiar dacă ideea nu a adunat suficiente voturi în Adunarea Populară, portalul gagauzmedia.md și muzeul satului Avdarma au lansat un concurs: studenți și elevi de liceu au făcut interviuri în găgăuză cu supraviețuitori ai foametei, iar cele mai bune au fost premiate și publicate. În același sat există un moment dedicat victimelor foametei. Monumente asemănătoare au apărut și în alte sate. În Ceadîr-Lunga, asociația Doorluk organizează întîlniri comemorative în fiecare an. Încet, lucrurile se schimbă și narațiunile istorice tradiționale sunt puse în discuție. Găgăuzia nu este relicva sovietică pe care o cred unii.

Problema limbii

Cea mai mare problemă a autonomiei ține probabil de necunoașterea limbii române. Această barieră lingvistică îngreunează comunicarea dintre găgăuzi și restul moldovenilor și îi izolează informațional. Doar 12.5% dintre locuitorii regiunii spun că pot vorbi fluent limba română/moldovenească. Vina este mai degrabă a politicienilor decît a oamenilor de rînd. Majoritatea covîrșitoare a acestora (74.5%) este de acord că toți cetățenii trebuie să cunoască limba de stat. Cu alte cuvinte, găgăuzii sunt deschiși să învețe limba română. E o chestiune de condiții și motivație. 

La nivel practic, limbile prioritare pentru ei sunt găgăuza și rusa. Prima e limba lor nativă, ceea ce nu necesită explicații. La rîndul ei, rusa, deși limbă străină, e percepută și folosită la fel de mult ca nativa găgăuză. Mai mulți găgăuzi folosesc acasă rusa decît găgăuza. Avantajele sunt evidente: e o limbă care permite comunicare și cu alte grupuri etnice precum moldovenii, bulgarii sau ucrainenii, e o limbă care oferă acces la un spațiu informațional și cultural foarte bogat (de la RuNet și divertisment TV pînă la literatura clasică rusă), și e o limbă care le permite găsirea unui loc de muncă în majoritatea fostelor membre URSS, în special în Rusia. Astfel, chiar dacă sunt deschiși să învețe româna, cel puțin la nivel de principiu, găgăuzii își vor direcționa eforturile personale către găgăuză și rusă. Motivația este în egală măsură pragmatică și ideologică. Găgăuzii nu preferă rusa doar fiindcă iubesc Rusia. La fel de importante sunt oportunitățile de muncă și educație care vin odată cu această limbă.

Integrarea lingvistică a autonomiei necesită eforturi și costuri din partea Chișinăului. Mai mult de jumătate din găgăuzi (56%) au o atitudine pozitivă față deschiderea unor școli comune unde o parte din lecții să fie în rusă, iar o parte în română. Totuși astfel de școli sunt puține. În cadrul aceluiași sondaj, respondenții au fost întrebați ce măsuri sunt necesare pentru ca cei care nu cunosc limba de stat să o învețe. 46.4% din găgăuzi au spus că trebuie îmbunătățită calitatea predării, 45.3% au zis că trebuie organizate cursuri în toate localitățile, 24.6% cred că numărul orelor de română în școli trebuie mărit, iar 21% cred că ar prinde bine niște materiale pentru învățarea de sine stătător a limbii.

Soluțiile nu sunt ușoare, dar nici imposibile. Găgăuzii vor să învețe limba română, chiar dacă o numesc moldovenească, și avem studii și sondaje care arată ce trebuie făcut. Pasul următor e ca autoritățile de Chișinău și de la Comrat să vrea pe bune să facă ceva în direcția asta. Un caz promițător e cel al primarului de Comrat, Serghei Anastasov, care a învățat româna și e în favoarea extinderii predării ei în autonomie. Scuza eternă rămâne lipsa banilor și, pentru că lipsesc banii, lipsesc și învățătorii. Fără a critica felul în care guvernarea administrează bugetul național, voi puncta doar că banii cheltuiți pe proiecte precum Arena Națională sau așa-zisele drumuri bune ar fi putut fi alocați pentru integrarea lingvistică a Găgăuziei. Iar dacă acceptăm scuza că Moldova e săracă, o sursă de finanțare ar putea fi România, care să sprijine deschiderea și funcționarea unor școli cu predare în română/rusă sau română/găgăuză. Sau publicarea unor cursuri online și a unor materiale pentru învățare independentă. Cu siguranță, ar fi un proiect mai util decît multe din activitățile finanțate de ICR. De asemenea, mai este Turcia, care deja investește foarte mult în autonomie. Dacă guvernanții de la Chișinău tot s-au împrietenit cu Erdoğan, ar putea să-i ceară să-i ajute și în această chestiune. În fine, există și UE, care are un cadru legal dezvoltat și multă experiență în integrarea și protejarea minorităților etnice. Pe lîngă finanțare, europenii ar putea oferi asistență tehnică în elaborarea și implementarea politicilor lingvistice în Găgăuzia.

Concluzie

Situația în Autonomia Găgăuză nu este atît de sumbră pe cît pare la prima vedere. Găgăuzii sunt și ei cetățeni ai acestui stat sărac și corupt. Ei vor să învețe româna, încep să revizuiască istoria moștenită de la URSS și nu sunt românofobi, ci doar sceptici și defensivi. Ca și restul moldovenilor, găgăuzii se chinuie să-și făurească un trai decent, iar mulți pleacă peste hotare, mai ales în Rusia și Turcia, unde nu mai au nici timp, nici chef, nici folos să învețe româna sau să cerceteze crimele comunismului.

ARTICOL de Eugen Muravschi, masterand la Universitatea din Istanbul (Sociologie), studiază identitatea etno-lingvistică a găgăuzilor. 

Acest material a fost elaborat de către experții LID Moldova în cadrul proiectului The Best Way: Periodic Bulletin finanțat de către Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate (FNF). Opiniile și concluziile exprimate în prezentul material le aparțin autorilor și experților și nu reflextă în mod necesar poziția finanțatorului.

Preluarea elementelor de text, imagine, tabele sau grafice se va face cu citarea sursei, respectiv LID Moldova, încorporând hyperlink-ul aferent.

Copyright © LID Moldova