#LIDFLASH | Dan Nicu | Investigațiile realizate de RISE Moldova și Centrul Dossier și publicate zilele trecute au demonstrat în premieră, cu probe, că un președinte al Republicii Moldova este dirijat de serviciile de informații ale Rusiei. Practic, Igor Dodon este un ”lucrător” al acestora parașutat în funcția de șef al statului de la Chișinău. Nimic nou, de facto, pentru observatorii comportamentului lui Igor Dodon de dinainte să devină președinte, însă o oportunitate de a trimite orice sceptic la sursă pentru a se convinge pe cont propriu.
În mod normal, aceste informații ar trebui să servească Procuraturii Generale pentru a se autosesiza cu privire la posibilitatea săvârșirii infracțiunii de înaltă trădare, însă procurorul general a demonstrat deja că-l preocupă mai mult scoaterea infractorilor din închisori decât aruncarea lor în ele. Revelarea acestor detalii importante din biografia politică a lui Igor Dodon nu-i putea lăsa indiferenți pe anumiți înalți demnitari publici din Rusia care figurează în investigațiile cu pricina.
Astfel, Serghei Narîșkin, fost șef al Dumei de Stat a Rusiei și actual director al Serviciului de Spionaj Extern (SVR), adică unul dintre conducătorii comunității ruse de informații și securitate, a declarat că Statele Unite ale Americii se implică direct în campania electorală din Republica Moldova împotriva lui Igor Dodon și că ambasada SUA la Chișinău, în colaborare cu anumiți ”experți” în provocarea rebeliunilor și loviturilor de stat care urmează să ajungă în capitala R.Moldova, planifică o ”revoluție colorată” care ar urma să aibă loc după alegerile prezidențiale.
Aceste declarații sunt grave și asupra lor voi reveni imediat, însă e de notat că ele, chiar dacă vin imediat după publicarea investigațiilor despre legăturile lui Dodon cu serviciile ruse, reprezintă continuarea unor reacții emise tot din rândurile conducerii de vârf a Rusiei, săptămâna trecută. Într-un interviu luat de una dintre principalele propagandiste de stat de la Moscova, Margarita Simonyan, ministrul de externe al Rusiei, Serghei Lavrov, a menționat în câteva rânduri Republica Moldova atunci când s-a referit la ceea ce a numit practicile SUA de a interveni în statele din fosta URSS pentru a dăuna intereselor Rusiei.
Doi înalți oficiali, șefi de instituții-cheie în politica Rusiei față de ”vecinătatea apropiată” avertizează Statele Unite să nu se implice în Republica Moldova, insinuează că SUA ar conspira să-l schimbe pe Igor Dodon și, în fond, încearcă să-și protejeze agentul ajuns în fruntea statului. Asta înseamnă că Moscova însăși are nevoie de o acoperire, o perdea de fum ca să-și îndeplinească propriile obiective imediate, care țin de alegerile prezidențiale și perioada post-electorală. După ce și-a văzut pozițiile șubrezite în Belarus, Kîrgîzstan, Caucazul de Sud, Kremlinul pare decis să nu permită ca în Republica Moldova agentul lor dovedit, Igor Dodon, să fie înlăturat de la putere pe cale legală, prin alegeri libere.
Ne putem aștepta la o mobilizare fără precedent a cetățenilor moldoveni de pe teritoriul Rusiei, la cele 17 secții de vot deschise acolo, dar și la o depășire a tuturor recordurilor stabilite anterior privind participarea la vot a alegătorilor din regiunea transnistreană. În același timp, Rusia și-ar putea activiza rețeaua de influență occidentală pentru a obține micșorarea pe ultima sută de metri, din diferite motive, a numărului secțiilor de vot deschise în acele țări. Comisia Electorală Centrală s-ar spăla pe mâini rapid, motivând că deciziile corespunzătoare se iau de către autoritățile țărilor-gazdă, iar balanța electorală ar fi înclinată în favoarea lui Igor Dodon. Același Dodon care, tot zilele trecute, declara că va fi în stare să-și apere victoria în stradă, cu susținătorii, dacă va fi nevoie. Și aceste declarații trebuie coroborate cu cele făcute de Lavrov și Narîșkin.
Concluzia e că Igor Dodon, Serghei Narîșkin și Serghei Lavrov complotează pentru a nu permite, sub nicio formă, pierderea puterii la Chișinău. Ce acțiuni presupune acest complot? Sper că răspunsul la această întrebare îl știu nu doar artizanii lui, ci și unii dintre oamenii care trebuie să-i dejoace planurile.
https://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2020/10/kremlinovici-dodon-rusia-sursa-rise.md_.jpg6281066adminhttps://lidmoldova.rwplus.md/wp-content/uploads/2020/10/lid-3.pngadmin2020-10-20 10:51:382020-10-28 17:00:05Ce pregătește Rusia la Chișinău? Știe Dodon, noi doar presupunem
[ANALIZĂ Buletin Nr. 6] Dan Nicu | Criza globală prin care trecem, provocată de pandemia de CoVID-19, a suscitat răspunsuri diferite din partea statelor lumii. Acum, la două luni de la ieșirea epidemiei din China și la peste o lună de la debutul ei în forță pe teatrul european de acțiuni, observăm exemple de state care s-au mobilizat exemplar și au reușit să mențină sub control infecția (Coreea de Sud, Japonia, Taiwan, Georgia), și unele țări în care autoritățile fie au mizat pe o strategie diferită de cea aproape unanim acceptată, de limitare la maxim a răspândirii virusului, fie au refuzat să accepte realitatea pandemiei și gravitatea situației.
Pare greu de crezut, însă există state în care autoritățile adoptă gestul copilului care-și acoperă ochii și strigă că s-a ascuns, crezând că nimeni nu-l vede. Unul dintre aceste state este Turkmenistanul, în care menționarea în public a virusului CoVid-19 a fost interzisă. Un altul este Belarus, în care președintele autoritar Aleksandr Lukashenko lansează o serie de declarații publice aparent șocante pentru orice observator care presupune că acesta ar trebui să fie interesat de sănătatea concetățenilor săi, și despre care va fi vorba în continuare.
Pentru Republica Moldova, cazul Belarusului este important, deoarece avem politicieni, chiar unii aflați la putere sau în funcții importante, care îl consideră pe Aleksandr Lukashenko și regimul său antidemocratic drept modele de urmat. Printre acești politicieni se numără atât președintele Republicii Moldova, Igor Dodon, cât și primarul celui de-al doilea oraș ca mărime, Bălți, Renato Usatîi. Chiar dacă, momentan, cei doi par să se afle într-o confruntare politică acerbă, îi unește, printre altele, admirația pentru dictatorul de la Minsk.
O admirație care, cel puțin în lumina ultimelor săptămâni, pare absolut nejustificată. Asta pentru că președintele autoritar al Belarusului, prin declarațiile sale, ridiculizează lupta împotriva coronavirusului pretinzând, într-un mod prefăcut atotcunoscător, că țara sa nu poate fi lovită de această amenințare. Astfel, la sfârșitul lunii martie, Aleksandr Lukashenko a respins îngrijorările privind răspândirea virusului în propria sa țară prin cuvintele: ”În ciuda anumitor critici, numesc acest coronavirus nimic altceva decât o psihoză și nu îmi voi schimba părerea niciodată, pentru că am trecut, împreună cu voi, prin multe astfel de situații și știm la ce s-a ajuns. Sunt convins că și aceasta reprezintă încă o astfel de psihoză, care îi va conveni cuiva și îi va dăuna altcuiva.”[1]. A se observa izul de teoria conspirației de la finalul acestei declarații, precum și neîncrederea în existența amenințării din partea virusului, teze asumate de adepți ai curentelor ”de alternativă” și a ”adevărurilor ascunse” din întreaga lume.
Diseminarea acestor puncte de vedere e foarte periculoasă pentru că adoarme vigilența cetățenilor și îi determină să nu-și ia măsuri de precauție, ceea ce, într-un final, poate avea consecințe triste. Cu toate acestea, probabil la nivelul conducerii politice a Belarusului nu s-a găsit nimeni să-l convingă pe președinte să renunțe la a se mai face de râs, deoarece ”perlele” au continuat. ”Nu beau alcool, dar în ultimul timp zic în glumă că vodka e nu doar pentru spălat mâinile, dar și să combați virusul cu 40-50 de grame pe zi (…) Mergeți la saună, de două-trei ori pe săptămână, e folositor. Chinezii ne-au sugerat că acest virus nu rezistă la +60 de grade. (…) E plăcut să urmărești la televizor, oamenii lucrează cu tractoarele, nimeni nu spune nimic despre viruși, tractorul o să-i vindece pe toți, câmpul îi vindecă pe toți”[2], a perorat Lukashenko într-o conferință de presă. În mod demonstrativ, după un meci de hochei la care a participat, liderul belarus a întrebat-o pe jurnalista care îl întrebase dacă există ceva care să-l oprească din a juca hochei: ”Aici nu e niciun virus. Uite, tu n-ai observat vreunul să zboare, nu? Nici eu nu văd.”[3]El a mai spus în repetate rânduri că activitatea sportivă întărește imunitatea, de aceea competițiile sportive nu au fost suspendate și se desfășoară conform programului.
Grotescul acestor declarații a aruncat în derizoriu orice pretenție de seriozitate pe care o putea emite liderul belarus, aducându-l în aceeași echipă cu foști și actuali dictatori recunoscuți pentru excentricitatea lor, precum Robert Mugabe, Muammar Gaddafi sau Rodrigo Duterte. La prima vedere, nu există o explicație logică pentru acest comportament. Însă dacă ne gândim că Lukashenko își planificase pentru august 2020 încă o victorie covârșitoare, cu sprijinul ”maselor largi populare”, la alegerile prezidențiale, începe să se întrezărească rostul acestei perdele de fum. Președintele Lukashenko speră că, ignorând coronavirusul, țara va putea rezista cumva pe durata acestei crize și totul va trece fără să-i afecteze imaginea, fără să stârnească nemulțumirea populară până în punctul în care să aibă nevoie de înăbușirea protestelor în forță, precum s-a întâmplat în 2010. Încetarea activității economice ar putea cauza scăderea exporturilor cu peste 30% și a produsului intern brut cu 20%, ceea ce ar afecta grav nivelul de trai, cauzând mari probleme puterii, potrivit analistului politic belarus Dmitri Bolkunets.[4]
Având în vedere situația geopolitică regională de astăzi, faptul că după 2014 trăim într-o altă lume față de 2010, cu raporturi de putere schimbate și cu un interes mult mai mare al Rusiei de a stăvili orice frământare internă de natură să-i sufle Belarusul de sub control, Lukashenko realizează că ar putea să piardă puterea mult mai ușor decât vreodată în trecut.
Însă lucrurile au evoluat într-un mod previzibil, numărul belarușilor infectați cu coronavirus a crescut în puțin peste două săptămâni la aproape 2600, cu creșteri de 300-400 de noi cazuri pe zi în zilele de 11-13 aprilie, iar numărul persoanelor decedate a ajuns la 26.[5] În ciuda bravurii prezidențiale de la sfârșit de martie și început de aprilie, instituțiile medicale din Belarus au început să acționeze pe cont propriu, prin măsuri specifice, semn că, totuși, Lukashenko nu și-a ieșit din minți ci a jucat un rol, a încercat un joc la glezne ca să vadă dacă, poate, o să-i meargă. Nu i-a mers. Începând cu data de 9 aprilie, autoritățile belaruse au stabilit condițiile de autoizolare și le-au făcut publice. Aceste măsuri au fost luate, oricum, într-o situație în care populația se auto-organizase și începuse să nu mai iasă în masă pe străzi și să nu frecventeze evenimente publice, Minskul începând să arate la fel de pustiu ca orice oraș din Uniunea Europeană. După ce, la începutul lunii aprilie, studenții unor universități belaruse au intrat în conflict cu propriile lor rectorate, cerându-și dreptul la cursuri on-line, autoritățile au plasat, ulterior, toate instituțiile de învățământ în carantină.
Iar tonul discursurilor lui Aleksandr Lukashenko s-a schimbat și el. Pe 7 aprilie, președintele belarus a declarat următoarele: ”Nu spun că trebuie să ne împăcăm cu faptul că mor oameni. Trebuie să luptăm pentru fiecare om. Mai ales dacă e vorba despre bătrâni.”[6] Cu toate acestea, el pune în continuare accentul pe inadmisibilitatea afectării economiei belaruse prin măsuri de genul declarării stării de epidemie sau a stării de urgență pe întregul teritoriu național. Pe 9 aprilie, au urmat alte declarații, în care liderul de la Minsk spune că, urmărind situația din Europa se poate observa că forța virusului începe să piardă din intensitate, iar economia rămâne și trebuie să fie apărată. . Asta în ciuda faptului că în propria sa țară se înregistrează deja mii de cazuri de infecție și zeci de decedați, situația fiind în continuă dezvoltare. Rămâne să urmărim cum se va schimba comportamentul președintelui belarus în următoarele săptămâni, pe măsură ce situația epidemiologică din țara sa se agravează. E de menționat, în acest context, că primul caz de coronavirus s-a înregistrat, în Belarus, pe data de 28 februarie, iar primele măsuri de securitate colectivă anti-infecție au fost luate abia după 7 aprilie. În majoritatea țărilor europene, măsurile de carantină au început să se ia din primele zile ale lunii martie. Belarus a pierdut o lună, iar consecințele se văd în creșterea foarte rapidă a incidenței cazurilor de infectare cu coronavirus în prezent.
Putem observa paralele între comportamentul lui Aleksandr Lukashenko și cel al președintelui de la Chișinău, Igor Dodon, care a făcut și el unele declarații memorabile, precum cea în care a asemănat coronavirusul cu o simplă gripă ”care trece prin tine și nu o simți”. De altfel, pe 9 aprilie și Lukashenko a spus ceva foarte asemănător: ”Ne-am îmbolnăvit cu toții de gripă, iar pentru ea s-a inventat o nouă denumire – noul coronavirus”.[7] Diferența între Lukashenko și Dodon este că al doilea doar încearcă s-o facă pe liderul autoritar și pe dictatorul, știind foarte bine că nu are majoritate proprie în parlament. Acesta mai știe și că, guvernul pe care l-a creat cu Partidul Democrat e mai puțin stabil decât ar vrea să se creadă, mai ales în contextul crizei coronavirusului. Pe parcursul acesteia din urmă, premierul Ion Chicu a făcut în repetate rânduri declarații opuse ca sens celor ale lui Dodon. Au putut fi remarcate aceste diferențe mai ales în privința slujbelor din biserici, pe care Chicu le-a susținut, iar Dodon le-a dezaprobat. Sau privind ajutorul din partea UE, pe care Dodon l-a declarat inexistent dimineața, iar Chicu l-a descris în detalii seara și a mulțumit oficial instituțiilor europene. Față de Belarus, Republica Moldova are și societate civilă, și presă independentă care ar putea provoca dacă și-ar uni eforturile, prejudicii grave de imagine chiar și aparent indestructibilului Dodon. El știe asta, de aceea își poate permite mult mai puține decât omologul său belarus. El știe asta, de aceea își poate permite mult mai puține decât omologul său belarus. Însă și Dodon, la fel ca Lukashenko, are programate în acest an alegeri prezidențiale pe care trebuie fie să le câștige, fie să dispară din politică. Așa că i-ar fi plăcut și lui să poată jongla cu declarațiile și să ignore realitățile zilei sperând că totul va trece, după cum o face liderul belarus. Însă nu poate, pentru că știe că în Republica Moldova deținătorii puterii de astăzi pot ajunge paria de mâine, după cum s-a întâmplat de multe ori, deja, în ultimii 30 de ani.
Dacă e să ne referim exclusiv la evoluția internă din Belarus, comparând-o chiar cu țări în care se înregistrează mai multe cazuri de infectare și mai multe decese, dar în care funționează regimuri democratice, observăm aceleași derapaje caracteristice în general dictaturilor atunci când sunt puse în fața unei crize. Ascultându-l pe Lukashenko, ne răsună în urechi vocea tremurândă a lui Nicolae Ceaușescu care anunța creșteri cu 100 de lei la salarii și pensii de la tribuna Comitetului Central al PCR, pe 21 decembrie 1989. Și ne dăm seama, o dată în plus, că în ciuda fascinației pentru ”disciplina” aparentă pe care o creează în societate unele regimuri dictatoriale, precum cel din China, doar democrațiile sunt suficient de pregătite pentru a răspunde crizelor într-un mod care să producă un maxim de eficiență cu un minim de lezare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului. Și, nu în ultimul rând, cu un minim de lezare a bunului simț, pe care fostul șef de cooperativă agricolă sovietică Aleksandr Lukashenko l-a călcat în picioare fără milă, punându-și în pericol propriii cetățeni.
Dan Nicu a absolvit Facultatea de Științe Politice și masteratul în Teorie și Analiză Politică a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București, cu teze de licența și, respectiv, dizertație, care analizează problema tranziției post-sovietice a Republicii Moldova. Autor a două volume: „Copiii vitregi ai Istoriei sau Se caută o revoluție pentru Basarabia“ (2008) și „Moldovenii în tranziție“ (2013). În ultimii ani, a colaborat la mai multe publicații din România și Republica Moldova, printre care Adevărul, Cotidianul, Timpul. Din 2020 este expert asociat LID Moldova.
Acest material a fost elaborat de către experții LID Moldova în cadrul proiectului The Best Way: Periodic Bulletin finanțat de către Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate (FNF). Opiniile și concluziile exprimate în prezentul material le aparțin autorilor și experților și nu reflextă în mod necesar poziția finanțatorului.
Preluarea elementelor de text, imagine, tabele sau grafice se va face cu citarea sursei, respectiv LID Moldova, încorporând hyperlink-ul aferent.
https://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2020/10/Dan-Nicu_foto-flip.png245362adminhttps://lidmoldova.rwplus.md/wp-content/uploads/2020/10/lid-3.pngadmin2020-06-19 13:57:332020-10-20 14:44:52Coronavirus și marasm dictatorial: Aleksandr Lukashenko și lupta sa cu realitatea. O lecție (și) pentru noi
#LIDFLASH | Dan Nicu | Ieri, 12 aprilie, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a înregistrat 917 morți în urma pandemiei de coronavirus. Astfel, dacă la început, în urmă cu o lună, se părea că rata infectărilor este minimă, în timp ce alte țări erau deja afectate de pandemie, observăm că răspândirea bolii începe să se vadă în întreaga ei intensitate abia acum.
Din nefericire, autoritățile britanice au partea lor de vină în acest caz, pentru că au pierdut săptămâni prețioase și nu au adoptat măsurile, inclusiv de distanțare socială, pe care s-au văzut nevoite să le implementeze multe alte țări de pe continentul european. Acum, țara plătește prețul greu al întârzierii și al estimărilor inițiale greșite cu privire la instaurarea imunității de grup – mult mai problematică în cazul acestui coronavirus, din moment ce au existat deja în întreaga lume mii de cazuri de infectare repetată a aceleiași persoane.
În schimb, Italia înregistrează, de o săptămână, o scădere a numărului de persoane decedate, de cazuri noi înregistrate, și o creștere a ratei de vindecare. Cifrele sunt, în continuare, înfiorătoare (aproape 20,000 de morți) și criza e departe de a se fi terminat, însă se pare că măsurile draconice luate de autoritățile italiene încep să-și facă simțite efectele.
Toate aceste evoluții trebuie să-i convingă, o dată în plus, pe cetățenii Republicii Moldova și ai României să rămână în case și să respecte regulile de autoizolare. De noi depinde să trecem peste această perioadă cu cât mai puține victime.
Sursă imagine: news.sky.com
https://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2020/10/distantare-sociala.jpg6281116adminhttps://lidmoldova.rwplus.md/wp-content/uploads/2020/10/lid-3.pngadmin2020-04-13 16:38:592020-10-28 16:41:32Importanța auto-izolării, a carantinei și a celorlate măsuri de distanțare socială
#LIDFLASH | Dan Nicu | Asupra eforturilor Federației Ruse de a-și promova și impune propria viziune asupra conflictelor mai mult sau mai puțin înghețate din fostul ei imperiu colonial planează ceea ce voi numi “Blestemul Kozak”. După ce felia mare – și slavă – a tortului, Ucraina, a trecut printr-o schimbare de putere, pașii de apropiere între Moscova și Kiev s-au manifestat prin schimbul de prizonieri de luna trecută, care a satisfăcut o parte dintre cererile societății ucrainene – eliberarea marinarilor făcuți prizonieri în strîmtoarea Kerci, a regizorului Oleg Sentsov și a altor deținuți politici. Se părea că s-a deschis drumul spre rezolvarea pașnică a impasului din Donbas. Acum trei zile, întreaga lume a aflat că Ucraina a cedat, că guvernul de la Kiev și președintele Zelenski s-au pus de acord cu federalizarea, acceptând asa-zisa Formulă Steinmeier, iar soarta Ucrainei și, prin extensie, cea a vecinei mult mai mici și slabe Republica Moldova, este pecetluită. Nu este deloc așa. Guvernarea de la Kiev, chiar dacă există o largă majoritate a partidului Servitorul Poporului, este conștientă că poate repeta soarta lui Ianukovici, motiv pentru care președintele Zelenski a explicat într-o adresare televizată că nu poate fi vorba despre oferirea unui statut special zonelor dn Donbas necontrolate de Kiev, fără ca mai întâi să fie respectate câteva condiții:
– Restabilirea integrală a controlului guvernamental asupra sectorului de frontieră ruso-ucraineană aflat în așa-numitele “DNR” și “LNR”. – Dezarmarea integrală a tuturor formațiunilor armate ilegale din partea de sud-est a Donbasului și evacuarea de pe teritoriul Ucrainei a combatanților veniți din Rusia. – Asigurarea votului la alegerile locale în conformitate cu Constituția și legile Ucrainei, cu participarea formațiunilor politice ucrainene, și a dreptului la vot pentru toate persoanele care s-au refugiat din Donbas.
Odată îndeplinite aceste condiții, Ucraina ar urma să adopte și pună în aplicare o lege privind statutul special al Donbasului, care să înlocuiască actuala lege în vigoare până în 31 decembrie 2019. Acea lege ar urma să devină definitivă doar dacă OSCE recunoaște că alegerile locale au avut loc cu respectarea standardelor democratice.Îndeplinirea condițiilor de mai sus înseamnă, de fapt, disoluția așa-numitelor DNR și LNR, ceea ce Rusia nu va accepta să se întâmple vreodată în termenii Ucrainei.
Așa că situația de blocaj, de pat, va continua. Pur și simplu Zelenski și guvernul lui au nevoie să arate că lucrează, iar Rusia are nevoie să-și lucreze imaginea șifonată. Aceste interese converg până la un punct, însă dincolo de beneficiile de imagine, viziunile diametral opuse asupra scenariilor de evoluție post-conflict blochează întregul proces. Iar societatea civilă si cetățenii de la Kiev ies în stradă, și cu cât mai multe cedări ar face guvernul ucrainean în fața Moscovei, cu atât mai mulți manifestanți vor ieși pe Maidan. Situația seamănă cu cea de la Chișinău din noiembrie 2003, fără a avea însă caracterul de fatalitate și dezastru iminent al acesteia din urmă. Știm cum s-a terminat situația din 2003 de la Chișinău. Iar Ucraina este mult prea importantă în ecuația confruntării dintre Rusia și Occident, cel puțin acea parte a occidentului care încă mai este demnă de acest nume. Oricât ar încerca Rusia să-și impună punctul de vedere asupra țărilor pe care le ține în șah cu conflicte înghețate, efectul va fi același: blestemul Kozak, adică eșec, existând prea multe impedimente în calea Moscovei, și, cel mai important, voința popoarelor supuse agresiunii de a nu fi victime.
https://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2020/10/blestemul-kozak.jpg168300adminhttps://lidmoldova.rwplus.md/wp-content/uploads/2020/10/lid-3.pngadmin2019-12-16 16:16:522020-10-28 16:19:54“Blestemul Kozak” asupra eforturilor Federației Ruse de a-și promova și impune propria viziune asupra conflictului din estul Ucrainei
#LIDFLASH | Dan Nicu | La aproape un an după ce elemente ale pazei de coastă ruse din Crimeea ocupată au atacat și au răpit trei vase militare ucrainene, deschizând un nou dosar în conflictul ruso-ucrainean care se desfășoară din 2014. Totodată, sechestrarea, arestarea și judecarea a 24 de militari ucraineni aflați pe cele trei nave a fost considerată de Ucraina drept un act de agresiune împotriva ei, suficient pentru declararea stării de război în toate regiunile care dețin frontieră cu Rusia. După venirea la putere a lui Vladimir Zelenski, s-a reușit realizarea unui schimb de prizonieri, în cadrul căruia toți cei 24 de marinari ucraineni arestați au fost întorși la Kiev. Însă cele trei nave militare, ”Berdiansk, ”Nikopol” și ”Ianî Kapu”, au rămas în posesia autorităților ruse, în condițiile în care Kievul a cerut în repetate rânduri returnarea lor.
După șirul de măsuri adoptate de administrația Zelenski și guvernul rus în vederea creșterii încrederii între cele două părți – în special semnarea ”formulei Steinmeier” de reglementare a conflictului din Donbas – zilele trecute a devenit cunoscută data la care se va desfășura următoarea întâlnire a președinților Zelenski și Putin, cu participarea liderilor Germaniei și Franței ca mediatori, în cadrul ”formatului Normandia” – 9 decembrie.
În anticiparea acestei întrevederi, de la care se așteaptă demararea efectivă a procesului de reglementare a conflictului din Donbas, partea rusă s-ar fi angajat, potrivit unor informații difuzate pe 15 noiembrie de publicația rusă Kommersant, să întoarcă Ucrainei cele 3 nave militare, îndeplinind astfel în măsură deplină decizia din mai a tribunalului ONU privind dreptul maritim, care prevedea eliberarea marinarilor și navelor reținute în noiembrie 2018. Potrivit surselor invocate de Kommersant, autoritățile ruse și ucrainene s-ar afla la ultimele etape ale negocierilor, convenindu-se deja locul și modalitatea de predare și primire a ambarcațiunilor, iar operațiunea ar trebui să se desfășoare până la sfârșitul lunii noiembrie. Respectivele informații au fost preluate, pe 16 noiembrie, de către presa ucraineană. Consilierul președintelui Ucrainei, Andrei Ermak, a confirmat existența acestor negocieri și caracterul lor avansat.
Pe 17 noiembrie, a fost observată scoaterea celor trei nave ucrainene din raza portului Kerci, din Crimeea ocupată. Acestea ar urma să fie transportate până la câteva zeci de kilometri de Odesa, unde vor fi preluate de nave ale forțelor maritime ucrainene. Navele vor fi întoarse cu tot armamentul de la bord, dar fără muniții și stațiile de comunicații radio. Deocamdată, președintelui Zelenski și administrației sale îi reușește să obțină de la partea rusă satisfacerea unor cereri ale Ucrainei care datează încă din perioada mandatului lui Petro Poroșenko – cazul celor trei nave militare este un exemplu în acest sens. Însă cunoscând metodele de negociere ale părții ruse, nu putem să nu ne întrebăm: ce preț vor avea pentru Ucraina aceste cedări ale Rusiei? Data trecută când Rusia i-a promis Ucrainei miliarde de euro, i-a cerut și să renunțe la acordul de asociere cu Uniunea Europeană, ceea ce a provocat manifestațiile Euromaidan și schimbarea de putere, urmată de agresiunea rusă din Crimeea și Donbas. Acum, Rusia arde de dorință să reintegreze Donbasul în Ucraina, impunând un sistem de checks-and-ballances, care să facă imposibilă aderarea Ucrainei la UE și la NATO și, cel puțin în anumite momente-cheie, să asigure subordonarea Kievului față de Moscova în materie de politică externă.
Pe 9 decembrie și în zilele următoare va deveni clar dacă eforturile Rusiei de a-și atașa o ”față umană” privind Ucraina dau roade și în ce mod. Fără îndoială, Vladimir Zelenski își dă seama că pe măsură ce îi scade popularitatea în rândurile ucrainenilor, i se îngustează și plaja de manevră privind normalizarea relațiilor cu Rusia. De aceea, ambele părți se grăbesc.
Sursă imagine: startribune.com
https://lidmoldova.org/wp-content/uploads/2020/10/Rusia-si-Ucraina-concesii-reciproce-tatonari-diplomatice-si-speranta-incheierii-razboiului.jpg628949adminhttps://lidmoldova.rwplus.md/wp-content/uploads/2020/10/lid-3.pngadmin2019-11-18 14:31:352020-10-28 14:34:29Rusia și Ucraina: concesii reciproce, tatonări diplomatice și speranța încheierii războiului
