Lumina de la capătul Găgăuziei

[ANALIZĂ Buletin Nr. 1] Eugen Muravschi | Pentru mulți politicieni, analiști și jurnaliști moldoveni, Găgăuzia e o regiune problemă, un fel de Transnistrie mai puțin gravă, o frînă care încetinește integrarea europeană a țării și ne ține pe toți în sfera de influență a Rusiei. La urma urmei, moldovenii cel puțin sunt divizați în această chestiune de Est vs Vest, dar găgăuzii sunt aproape în unanimitate în tabăra pro-rusă. Sunt adesea descriși ca antieuropeni, românofobi, separatiști, rusofoni, spălați pe creier de propaganda sovietică, etc. Pe scurt, un fel de captivi voluntari într-o cușcă ideologică foarte îngustă. Și e vina lor, desigur. Totuși, adevărul este mai complex și, din fericire, mai puțin sumbru. Voi aborda mai jos cîteva aspecte ale „problemei găgăuze”.

Românofobia

Unioniștii sunt printre cei mai înverșunați împotriva găgăuzilor, pe care îi acuză de românofobie. Spre exemplu, un video în care o băbuță povestește cum găgăuzii prădau familiile moldovenilor plecați la război a fost distribuit de peste 2000 de ori. Portalul MoldNova, într-un articol despre sărbătoarea vinului în Comrat, lua peste picior „ținutul luminos al autonomiei”, faptul că bașkanul Irina Vlah vorbea în rusă și că mîncarea tradițională a găgăuzilor erau sarmale „gătite în conformitate cu cele mai bune tradiții moldovenești”. Ultima parte e cu atît mai ridicolă cu cît sarma e o mîncare și un cuvînt pe care l-am luat de la turci, ai căror frați creștini sunt găgăuzii. Un alt portal finanțat de București, Deschide.md, a scris despre monumentul vameșilor de la Comrat, care conține harta URSS, într-un limbaj care seamănă mai tare cu comentariile de pe Facebook decît cu jurnalismul: „Găgăuzii nu se pot împăca cu gândul că Uniunea Sovietică s-a prăbușit și se cer din nou ocupați”.

Astfel de exemple sunt numeroase și ele nu fac decît să agraveze problema. Cînd unioniștii nu se limitează doar la politică și ajung să se lege pînă și de sarmalele găgăuzilor, astfel de atitudini și comportamente trezesc amintiri despre fasciștii și jandarmii români. Chiar dacă au fost amplificate de propaganda sovietică, astfel de amintiri nu sunt închipuite. Că mulți unioniștii refuză încă să recunoască crimele României din timpul celui de-al II-lea Război Mondial și îl apără pe Antonescu e un alt factor care alimentează scepticismul găgăuz față de mișcările politice pro-românești. Locuitorii de rînd ai autonomiei nu sunt românofobi în sensul larg al cuvîntului, ci doar anti-unioniști. Ei nu-l displac pe Băsescu pentru că e etnic român, ci pentru că e un promotor al Unirii, iar pentru găgăuzi retorica unionistă e bazată pe vină și acuzații: „Antonescu e bun pentru că Stalin a fost mai rău”, „găgăuzii nu au dreptul să decidă soarta țării pentru că sunt venetici”, „e vina lor că încă nu au învățat româna”, etc.

Faptul că găgăuzii sunt anti-Unire nu poate fi explicat doar prin propaganda sovietică/rusă. Discursul inflexibil și neinformat al unioniștilor a contribuit și contribuie în continuare la menținerea scepticismului anti-românesc printre găgăuzi. Așa-zisa românofobie e doar o reacție firească la un discurs politic amenințător. Recunoașterea crimelor României din timpul războiului și acceptarea statutului de băștinași fără asterisc pentru găgăuzi sunt printre primii pași care le-ar permite unioniștilor să pornească un dialog real și folositor.

Nostalgia sovietică

O altă critică adusă autonomiei e nostalgia exagerată după Uniunea Sovietică, aceeași URSS care prin foamete și deportări a ucis unul din trei găgăuzi în perioada stalinistă. Sondajele arată că ~40% din populația UTAG vede URSS ca patria sa istorică. Moldova e pe locul doi cu 35.3%, iar Rusia pe trei cu 17.7%. O privire asupra istoriei acestui popor ajută la înțelegerea acestor rezultate.

Istoria timpurie a găgăuzilor e neclară și dezbătută de istorici, dar istoria modernă începe cu migrația lor din Bulgaria în Imperiul Rus. Da, pămînturile pe care s-au așezat ei fac parte din Moldova, însă, politic și administrativ, ei au imigrat către o provincie a Imperiului Rus, nu către un ținut românesc. Regiunea era multietnică și găgăuzii au fost invitați să ocupe satele părăsite de tătării Nogai, pe care rușii i-au strămutat de la granița Imperiului fiindcă erau prea apropiați de turci. Mai tîrziu, în URSS, găgăuzii s-au pricopsit pentru prima dată cu o limbă literară și cu școli cu predare în această limbă. Chiar dacă a fost o perioadă de scurtă durată, găgăuzii o țin minte ca un fel de naștere a culturii lor moderne. Din punct de vedere politic, găgăuzii au fost făuriți ca cetățeni moderni tot de către sovietici. La temelia identității găgăuze sunt multe cărămizi puse de către ruși și sovietici și acest fapt nu poate fi negat sau anulat.

„Dar, totuși, crimele staliniste?!” e o reacție de înțeles. În pofida stereotipurilor, nu toți găgăuzii tînjesc după URSS. La începutul anilor 90, procesele politice de la Comrat erau asemănătoare cu cele de la Chișinău. Un reprezentant al mișcării Gagauz Halkı, ulterior ilegalizată pentru separatism, a fost prezent la inaugurarea Frontului Popular în 1989. O bună parte a intelectualității își dorea, ca și colegii lor de la Chișinău, o renaștere a culturii naționale și condițiile politice necesare pentru aceasta. Ca și la Chișinău, în timp, fostele elite birocratice au revenit la putere și au făcut tot posibilul să păstreze status quo-ul.

Astăzi, generații mai tinere încep să regîndească istoria în mod critic. URSS nu mai e văzută doar în culori roz. Anul trecut, doi dintre „bătrînii” autonomiei au propus instituirea unei zile pentru comemorarea victimelor foametei din 1946-1947. Chiar dacă ideea nu a adunat suficiente voturi în Adunarea Populară, portalul gagauzmedia.md și muzeul satului Avdarma au lansat un concurs: studenți și elevi de liceu au făcut interviuri în găgăuză cu supraviețuitori ai foametei, iar cele mai bune au fost premiate și publicate. În același sat există un moment dedicat victimelor foametei. Monumente asemănătoare au apărut și în alte sate. În Ceadîr-Lunga, asociația Doorluk organizează întîlniri comemorative în fiecare an. Încet, lucrurile se schimbă și narațiunile istorice tradiționale sunt puse în discuție. Găgăuzia nu este relicva sovietică pe care o cred unii.

Problema limbii

Cea mai mare problemă a autonomiei ține probabil de necunoașterea limbii române. Această barieră lingvistică îngreunează comunicarea dintre găgăuzi și restul moldovenilor și îi izolează informațional. Doar 12.5% dintre locuitorii regiunii spun că pot vorbi fluent limba română/moldovenească. Vina este mai degrabă a politicienilor decît a oamenilor de rînd. Majoritatea covîrșitoare a acestora (74.5%) este de acord că toți cetățenii trebuie să cunoască limba de stat. Cu alte cuvinte, găgăuzii sunt deschiși să învețe limba română. E o chestiune de condiții și motivație. 

La nivel practic, limbile prioritare pentru ei sunt găgăuza și rusa. Prima e limba lor nativă, ceea ce nu necesită explicații. La rîndul ei, rusa, deși limbă străină, e percepută și folosită la fel de mult ca nativa găgăuză. Mai mulți găgăuzi folosesc acasă rusa decît găgăuza. Avantajele sunt evidente: e o limbă care permite comunicare și cu alte grupuri etnice precum moldovenii, bulgarii sau ucrainenii, e o limbă care oferă acces la un spațiu informațional și cultural foarte bogat (de la RuNet și divertisment TV pînă la literatura clasică rusă), și e o limbă care le permite găsirea unui loc de muncă în majoritatea fostelor membre URSS, în special în Rusia. Astfel, chiar dacă sunt deschiși să învețe româna, cel puțin la nivel de principiu, găgăuzii își vor direcționa eforturile personale către găgăuză și rusă. Motivația este în egală măsură pragmatică și ideologică. Găgăuzii nu preferă rusa doar fiindcă iubesc Rusia. La fel de importante sunt oportunitățile de muncă și educație care vin odată cu această limbă.

Integrarea lingvistică a autonomiei necesită eforturi și costuri din partea Chișinăului. Mai mult de jumătate din găgăuzi (56%) au o atitudine pozitivă față deschiderea unor școli comune unde o parte din lecții să fie în rusă, iar o parte în română. Totuși astfel de școli sunt puține. În cadrul aceluiași sondaj, respondenții au fost întrebați ce măsuri sunt necesare pentru ca cei care nu cunosc limba de stat să o învețe. 46.4% din găgăuzi au spus că trebuie îmbunătățită calitatea predării, 45.3% au zis că trebuie organizate cursuri în toate localitățile, 24.6% cred că numărul orelor de română în școli trebuie mărit, iar 21% cred că ar prinde bine niște materiale pentru învățarea de sine stătător a limbii.

Soluțiile nu sunt ușoare, dar nici imposibile. Găgăuzii vor să învețe limba română, chiar dacă o numesc moldovenească, și avem studii și sondaje care arată ce trebuie făcut. Pasul următor e ca autoritățile de Chișinău și de la Comrat să vrea pe bune să facă ceva în direcția asta. Un caz promițător e cel al primarului de Comrat, Serghei Anastasov, care a învățat româna și e în favoarea extinderii predării ei în autonomie. Scuza eternă rămâne lipsa banilor și, pentru că lipsesc banii, lipsesc și învățătorii. Fără a critica felul în care guvernarea administrează bugetul național, voi puncta doar că banii cheltuiți pe proiecte precum Arena Națională sau așa-zisele drumuri bune ar fi putut fi alocați pentru integrarea lingvistică a Găgăuziei. Iar dacă acceptăm scuza că Moldova e săracă, o sursă de finanțare ar putea fi România, care să sprijine deschiderea și funcționarea unor școli cu predare în română/rusă sau română/găgăuză. Sau publicarea unor cursuri online și a unor materiale pentru învățare independentă. Cu siguranță, ar fi un proiect mai util decît multe din activitățile finanțate de ICR. De asemenea, mai este Turcia, care deja investește foarte mult în autonomie. Dacă guvernanții de la Chișinău tot s-au împrietenit cu Erdoğan, ar putea să-i ceară să-i ajute și în această chestiune. În fine, există și UE, care are un cadru legal dezvoltat și multă experiență în integrarea și protejarea minorităților etnice. Pe lîngă finanțare, europenii ar putea oferi asistență tehnică în elaborarea și implementarea politicilor lingvistice în Găgăuzia.

Concluzie

Situația în Autonomia Găgăuză nu este atît de sumbră pe cît pare la prima vedere. Găgăuzii sunt și ei cetățeni ai acestui stat sărac și corupt. Ei vor să învețe româna, încep să revizuiască istoria moștenită de la URSS și nu sunt românofobi, ci doar sceptici și defensivi. Ca și restul moldovenilor, găgăuzii se chinuie să-și făurească un trai decent, iar mulți pleacă peste hotare, mai ales în Rusia și Turcia, unde nu mai au nici timp, nici chef, nici folos să învețe româna sau să cerceteze crimele comunismului.

ARTICOL de Eugen Muravschi, masterand la Universitatea din Istanbul (Sociologie), studiază identitatea etno-lingvistică a găgăuzilor. 

Acest material a fost elaborat de către experții LID Moldova în cadrul proiectului The Best Way: Periodic Bulletin finanțat de către Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate (FNF). Opiniile și concluziile exprimate în prezentul material le aparțin autorilor și experților și nu reflextă în mod necesar poziția finanțatorului.

Preluarea elementelor de text, imagine, tabele sau grafice se va face cu citarea sursei, respectiv LID Moldova, încorporând hyperlink-ul aferent.

Copyright © LID Moldova