#LIDFLASH | Dan Nicu | În timp ce suntem cu toții absorbiți de informațiile privind coronavirusul, putem să nu observăm ce se întâmplă în vecinătatea noastră.
De exemplu, putem să nu observăm faptul că Ucraina pășește pe calea pe care a mers și Republica Moldova în reglementarea transnistreană și recunoaște de facto entitățile ”republica populară Lugansk” și ”republica populară Donețk” drept părți în negocieri, le recunoaște calitatea de subiecți de drept și acceptă așa-ziși ”reprezentanți plenipotențiari” ai celor două așa-zise ”republici” într-un ”Consiliu Consultativ pe subiecte politice”, în cadrul căruia ar trebui să se negocieze rezolvarea politică a conflictului din Donbas. Un acord în acest sens a fost semnat astăzi, la Minsk, oraș ales încă din 2014 pentru negocieri pe marginea Donbasului.
Ce e cu adevărat interesant e că acordul pe care stă semnătura reprezentantului ucrainean la negocieri, fostul președinte Leonid Kuchma, ridică statutul Rusiei în negocierile dintre Ucraina și regiunile separatiste din est. Astfel, din așa-zisul consiliu ar urma să facă parte 10 reprezentanți ai Kievului, 10 ai regiunilor separatiste (cu drept de vot decizional) și câte minim 1 reprezentant al: OSCE, Federației Ruse, Germaniei și Franței (cu drept de vot consultativ).
Cu toate că reprezentantul Rusiei e doar o persoană din 24, ce e periculos aici e statutul acesteia: la același nivel cu Franța, Germania și OSCE, beneficiind de aceleași privilegii și puteri, și fiind implicat/ă, ca reprezentant plenipotențiar al guvernului rus, în procesul de mediere între ”părțile aflate în conflict”. Astfel, Rusia devine, de facto, mediator în conflict – acesta va fi unicul ei statut recunoscut internațional. Deci nu parte, ci mediator.
Acordul semnat astăzi, 13 martie, prevede ca la următoarea ședință a Grupului de Contact în format trilateral (Ucraina, Rusia, OSCE), pe 25 martie, să se semneze decizia privind înființarea acestui Consiliu Consultativ.
Principala lui sarcină este ”să asigure dialogul, consultările și elaborarea de propuneri pe marginea proiectelor de decizii politice și juridice privind reglementarea conflictului în conformitate cu complexul de măsuri, inclusiv privind desfășurarea alegerilor în anumite raioane ale regiunilor Lugansk și Donețk”.
Ședințele ar trebui să aibă loc nu mai rar decât o dată la două săptămâni, în ziua de dinaintea reuniunii Grupului de Contact în format trilateral. Ședințele sunt prezidate de reprezentantul OSCE, care are drept adjuncți un reprezentant din partea Ucrainei și unul din partea regiunilor separatiste. Deciziile se adoptă cu 75% din voturi, doar de către membrii cu drept de vot decizional. Deciziile poartă caracter de recomandare.
Așadar, observăm câteva aspecte importante care ne provoacă nouă, cetățenilor Republicii Moldova, asocieri nu tocmai plăcute:
– în acest ”consiliu”, separatiștii se constituie în parte oficială la negocieri, având loc negocieri directe între ei și Kiev;
– separatiștii dețin ”pachetul de blocaj” în componența consiliului, deoarece pe lângă cei 10 reprezentanți proprii, mai există reprezentantul Rusiei, adică șeful lor informal, și cel al OSCE, ”președintele ședinței”, trimisul unei organizații cunoscute prin concesiile făcute de-a lungul anilor Moscovei. Adică 12 oameni din 24, în condițiile în care deciziile se iau cu 15 din 20. În anumite situații, însă, de exemplu în cazul unor escaladări ale violențelor pe linia frontului, nu se știe cât de ”consultativ” ar putea fi votul celor 4 ”mediatori”, având în vedere și comportamentul Germaniei de ”business as usual” cu Rusia, și mai ales al Franței lui Macron, care vrea introducerea plenară a Rusiei în arhitectura de securitate a Europei. În 2003, în memorandumul privind reglementarea transnistreană, am avut o situație similară: din 26 de membri ai camerei superioare, decizionale, a parlamentului reunit – Senatului Republicii Federative Moldova, 13 urmau să reprezinte Transnistria și Găgăuzia (9+4), iar restul – să fie aleși de pe întregul teritoriu al Republicii Moldova (deci inclusiv Transnistria și Găgăuzia). Chișinăul ar fi ajuns subordonat pe deplin deciziilor luate la Tiraspol, adică la Moscova. Observăm că în construcția ”consiliului” din 2020, separatiștilor din estul Ucrainei nu li s-a oferit pachetul de control, doar cel de blocaj, dar pentru început ajunge și atâta. Și nouă ne e de ajuns ce vedem ca să ne dăm seama că și în 2003, și în 2020, avem același stil, aceeași semnătură, în aceste scheme, și acest stil îi aparține lui Dmitri Kozak, numit recent coordonator din partea Moscovei al întregii relații ruso-ucrainene.
– în sfârșit, Rusia obține statutul de garant și observator-mediator, adică nu mai poate fi făcută, juridic, parte în conflict. E ceea ce Moscova încearcă să obțină din 2014 încoace. E ceea ce Moscova deține în Republica Moldova. E ceea ce îi trebuie Kremlinului pentru a desăvârși opera de transformare a agresiunii ei manifestate în prezent prin lupte de joasă intensitate într-un conflict înghețat autentic, prin care să poată bloca eficient aderarea Ucrianei la NATO și la UE.
Dacă pe 25 martie Kievul va semna decizia de înființare a acestui ”consiliu consultativ”, Ucraina se va înscrie pe aceeași cale pe care a pășit Republica Moldova pe data de 21 iulie 1992. Generații întregi de politicieni ucraineni vor cere, ulterior, ieșirea țării din aceste înțelegeri sinucigașe cu Rusia, dar se vor lovi de un zid incasabil, zidul impotenței politice a unei guvernări care va ajunge mult mai penetrată de factorul rus de influență decât este în prezent.
